Acestora le place jazzul. Irina Popa & The Sinners, Basorelief şi Trio Puiu Pascu, trei formaţii româneşti care rezistă curentului

Irina Popa & The Sinners, Basorelief şi Trio Puiu Pascu sunt trei dintre formaţiile de jazz din România care se încăpăţânează să reziste curentului comercial şi să facă în continuare muzică de calitate. Aceasta este istoria lor.

Nu credeţi că oraşul în care locuiţi nu e îndeajuns de colorat? Că genunchii fetelor sunt arareori pictaţi şi că ciorapii lor sunt arareori lăsaţi să cadă cu eleganţa aceea specifică? Orice amator al muzicii jazz, dacă e câtuşi de puţin responsabil, ştie că e, întâi de toate, responsabilitatea lui să-şi pornească maşina şi să găsească cel mai bun loc pentru petrecere, unde ginul e rece şi pianul cald. Chiar şi un salon zgomotos, cu tot cu încăierările din fiecare noapte. Şi tot acel jazz. Cel puţin aşa spun versurile unei melodii care a adunat câteva milioane bune de vizualizări.

Totuşi, oraşele din România rămân la fel de monocrome sau, oricum, prea puţin colorate. Iar genunchii acelor domnişoare de care este mereu nevoie mai degrabă îşi ascund eleganţa decât să o arate. Asta pentru că jazzul românesc, poate chiar jazzul, în general, rămâne la o distanţă inexplicabil de mare faţă de iubitorii de muzică bună. România are, însă, muzicieni excelenţi care pun dragostea pentru muzică înaintea succesului potenţial.

Vă prezentăm trei dintre formaţiile româneşti care şi-au delimitat un spaţiu consistent în industria muzicală românească de specialitate: Trio Puiu Pascu, Basorelief şi Irina Popa & The Sinners. Acestor oameni chiar le place jazzul. Nu i-am ales deloc întâmplător. Cele trei trupe îşi vor demonstra încă o dată pasiunea pentru muzică în faţa publicului la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, organizat între 21 şi 23 august în „cetatea eternă“ din inima Transilvaniei. Şi vor cânta, fireşte, tot acel jazz.

Mai multe detalii despre Festivalul Dilema veche puteţi găsi aici, dar mai ales aici.

Straniul talent al „păcătoasei“ Irina Popa

Irina Popa & The Sinners formează de puţină vreme un grup compact. Cam de prin 2012, aşa. Totuşi, fiecare dintre muzicieni are un bagaj profesional remarcabil. „Păcătoşii“ Relu Biţulescu, Cornel Cristei şi Mugurel Vrabete au călcat apăsat pe unele dintre cele mai importante scene pe care industria muzicală românească le-a dat.

Relu Biţulescu e un adevărat artist al percuţiei. Nu e nicio metaforă aici – Biţulescu a avut expoziţii şi saloane oficiale cu pictură, grafică şi artă decorativă în toată lumea: Toronto, Bruxelles, Paris, Sevilla, Strasbourg, Beirut, Istanbul, Toulouse şi Bucureşti. Biţulescu mânuieşte beţele de tobă precum penelul: cu sensibilitate, graţie şi, cum se face în jazz, cu imaginaţie. Cel puţin aşa spune Nicu Alifantis, care colaborează cu el în trupa Zan.

Cornel Cristei e unul dintre muzicienii care au pianul la degetul mic. Artistul a fost iniţiatorul şi liderul trupei Ethos (1972-1978), a lucrat la Opera de Stat din Iaşi şi la Teatrul de Stat din Oradea, a cântat în trupa Roşu şi Negru şi în formaţia Electrecord şi a compus muzică pentru spectacole de teatru. A cântat pe aceeaşi scenă cu artişti precum The Platters şi Johnny Cash!, iar asta nu-i puţin lucru.

Mugurel Vrabete a cântat alături de cele mai cunoscute nume din showbizul românesc. E basistul trupei Holograf de peste două decenii. E chitarist, compozitor şi textier al multora dintre hiturile celebre formaţii alături de care a mers atât de departe.

Irina Popa e însă cea care articulează hotărât grupul, căci zmeii aceştia aveau nevoie de o voce din acelea vulcanice şi rebele, aveau nevoie de puţin piper în muzica lor sincopată. Irina Popa are 27 de ani şi cântă de 22. Mai cunoscută a devenit din 2008, după ce a câştigat, la Festivalul de muzică uşoară Mamaia, atât trofeul, cât şi Premiul Presei. De-atunci, Irina Popa s-a evidenţiat şi mai abitir cu amprenta sa vocală oricum unică. În doar patru ani, Irina Popa devenea „Revelaţia anului 2012“, potrivit juriului de la Gala Premiilor de Jazz care o premiase pentru autenticiatea şi expresivitatea vocii, dar şi a prestaţiei de pe scenă.

Deşi cântă alături de trei muzicieni aproape inveteraţi pe scenă, Irina Popa rămâne cea mai fermecătoare dintre „păcătoşi“. E, în bună măsură, imaginea centrală a grupului. Nu doar datorită uşurinţei cu care pune stăpânire pe emoţiile oricui o ascultă, nu doar pentru strania sa abilitate de a zâmbi, de a se încrunta şi de a cânta în acelaşi timp, nu neapărat pentru graţia pasului său de domnişoară şi nici măcar pentru rujul acela de un roşu răscolitor. Ci pentru că, prin cine-ştie-ce metodă, reuşeşte să-i ţină în frâu pe trei dintre cei mai buni instrumentişti din jazzul românesc. E şi acesta un talent. Mai ales că, în ultima vreme, repetiţiile cu The Sinners au început să aibă jumătate de normă. Explică Irina Popa: „Nu pot renunţa la jazz, însă voi migra, în viitorul apropiat, către un gen de muzică mai bine expus în România. Am semnat cu casa de discuri Roton, ne-am apucat deja de treabă şi, deşi mai avem mult de lucru, am început să punem bazele unei colaborări care se anunţă a fi de succes“. Nu spune nimeni că va divorţa de băieţii care au purtat-o pe braţe în ultimii ani. Până la urmă, dragostea pentru jazz e făcută pentru a dura o veşnicie. Dar, câteodată, copiii pleacă în lume şi doar pentru ca vizitele acasă să fie mai frumoase.

Cum a prins contur trupa Basorelief

Era 1977, toamna, iar Clubul Arhitecturii (astăzi, mai cunoscut sub numele „Club A“) anunţa, cu acelaşi fast ca-n ultimii opt ani, spectacolul de deschidere a sesiunii de petreceri pentru anul universitar 1977-1978. Era deja tradiţie că spectacolul acesta poate stabili destinele celor care urcă pe mica, dar generoasa scenă din subsolul de pe strada Blănari.

Mugurel Vrabete, pe atunci student în anul II la Arhitectură, urcă pe scenă alături de alţi trei studenţi din Bucureşti şi cântă primele trei melodii rock progresiv compoziţie proprie. Trupa studenţească Basorelief reuşeşte să aibă, pentru public, efectul unei replici mai puternice a cutremurului din urmă cu câteva luni. În câţiva ani, succesul universitar devine o certitudine. Muzicienii încep să cânte din ce în ce mai mult, împreună şi separat, la radio şi în festivaluri, la concursuri şi în concerte. Viaţa şi vremurile îi răspândesc însă repede, la începutul anilor ’80. De fapt, studenţii îşi terminaseră facultăţile şi, potrivit regulilor statului român, trebuia să intre în producţie.

Era apoi 2010, toamna, când trei dintre membrii fondatori ai trupei Basorelief, acum mai rafinaţi, mai experimentaţi, mai entuziaşti, hotărăsc să refacă formula iniţială a formaţiei. Eduard Bălaşa (chitară), Relu Biţulescu (baterie) şi Mugurel Vrabete (bas) şi mai tânărul Dan Stesco (clape) refac turpa Basorelief după aproape 30 de ani de hibernare. Totul se întâmpla la cea de-a 42-a deschidere oficială a aceluiaşi, neschimbatului, aproape inflexibilului Club A. Stilul Basorelief dobândeşte şi el fineţurile muzicii de performanţă: muzicienii cântă acum jazz-rock/ fusion. Pare o joacă, numai că resuscitarea aceasta e, de fapt, o adevărată provocare. Asta pentru că jazzul nu e şi, probabil, nu va fi prea curând un gen de muzică popular, spune Mugurel Vrabete. De ce? „Jazzul nu e şi nu a fost niciodată promovat aşa cum ar trebui. Pe de altă parte, modelul cultural românesc face ca popularizarea unui astfel de gen muzical să fie destul de anevoioasă. Jazzul nu e accesibil, e asociat cu un oarecare stil boem, iar lumea, în general, caută soluţii rapide pentru entertainment“, spune Vrabete.

Totuşi, Basorelief recucereşte scenele din România cu aceeaşi uşurinţă din anii ’70. La 26 februarie, anul trecut, formaţia imprimă pe CD primul album – „Ploaie în Macondo“. Nu e chiar o ploaie de 100 de zile, ca-n romanul lui Marquez, dar cele 11 piese de pe disc îi reaşază în prima linie a celor mai buni muzicieni de jazz din România. Trupa Basorelief capătă formă în industria muzicală autohtonă.

Uşor nu e, pentru că fiecare dintre muzicieni are angajamentele lui. E normal să fie aşa, nu-nseamnă că renaşterea aceasta are termen de valabilitate. „Jazzul e o muzică a interpreţilor, nu a compozitorilor. Mai mult, e o muzică a proiectelor, nu a formaţiilor.  De pildă, un saxofonist poate cânta anul acesta într-un cvartet, anul viitor poate să aibă un proiect acustic, iar apoi – să cânte într-un trio. Asta face parte din reţeta jazzului, independent de voinţa artiştilor. Spre deosebire de pop şi rock, muzicienii de jazz sunt atipici. Mie mi se pare antrenant, e farmecul unei schimbări continue“, îşi păstrează entuziasmul Mugurel Vrabete.

Trio Puiu Pascu: cei patru jazzişti care au rămas trei

Trio Puiu Pascu e unul dintre capitolele esenţiale din bibliografia de specialitate a jazzului din România. Dacă cineva ar putea scrie vreodată un manual de jazz, cu toate zvâcnirile spontane, sincopele şi ritmurile lui, muzica făcută de Trio Puiu Pascu ar fi editată şi reeditată. Numai că nicio editură nu va finanţa vreodată o antologie a improvizaţiei. Totuşi, istoriei scurte a jazzului îi revine obligaţia de a înregistra următoarele episoade.

Geneza. În 1988, se întâmpla ca una dintre cele mai de succes formaţii de jazz din România, Opus 4, să fie nevoită să se redefinească. Aşadar, cei patru jazz-işti rămâneau trei – Puiu Pascu, la pian, Virgil Popescu, la chitară bas, şi Titi Herescu, la tobe. Al patrulea membru al cvartetului Opus 4, cel care şi înfiinţase trupa, saxofonistul Nicolas Simion se stabilea în Austria. Dar cum talentul se cere exploatat, instrumentiştii s-au mobilizat şi au pus bazele unui nou proiect muzical. Aşa s-a născut Trio Puiu Pascu. Echipă artistică cu talent necenzurat. 

Ce nu ştia nimeni atunci e că formula aceasta va întrece oricare alta din România. Oamenii jazzului sunt la fel de imprevizibili ca muzica pe care o interpretează, fac schimbări mari şi dese. Nu şi aceştia. Încă un pic şi împlinesc trei decenii de activitate. Secretul longevităţii? Simplu, la vedere. „Am rezistat atât, probabil, pentru că avem toţi trei aceleaşi gusturi, acelaşi temperament, suntem aceeaşi generaţie şi, mai ales – deşi poate sună pompos, dar e adevărat – avem aceeaşi educaţie, acelaşi respect pentru muzică. Ne exprimăm prin muzică. Muzica nu e un mijloc de supravieţuire“, mărturiseşte Virgil Popescu (foto).

Revelaţia. În toţi aceşti ani de tranziţie originală românească, jazz-ul nu a încetat să se dezvolte. Formaţia Trio Puiu Pascu a colindat România în lung şi în lat, a însufleţit atmosfera la aproape toate festivalurile dedicate muzicii, nu zgomotului, şi a cucerit noi admiratori. Când nu a rescris regulile muzicii jazz în formulă clasică, de trei, a avut invitaţi cel puţin la fel de talentaţi. Fie instrumentişti – printre care Alin Constanţiu, Dan Ioniţă, Cristian Soleanu, Alex Man –, fie vocalişti – Aura Urziceanu, Anca Parghel, Silvia Dumitrescu, Irina Sârbu, Ozana Barabancea, Oana Sîrbu, Berti Barbera, Luiza Zan şi mulţi alţii. Instinctul acesta al cântăreţilor de jazz e o abilitate aparte. E un dialog al intenţiilor, al presimţirilor şi al simţului muzical. „Jazzul e mai complex decât alte muzici. Ţine mult de improvizaţie – adică de ceea ce înveţi la şcoală, poţi să combini pe loc. Şi iese ceva excepţional“, explică Virgil Popescu.

Pasiunea. Instrumentiştii jonglează astfel cu notele muzicale, tonalităţile şi tempourile şi în contexte mai organizate. Începând cu anul 2004, Virgil Popescu şi Puiu Pascu, împreună cu Răzvan Mirică şi Relu Biţulescu, asigură secvenţele muzicale ale emisiunii „Garantat 100%“, moderată de Cătălin Ştefănescu.

Chiar dacă apariţiile televizate sunt limitate, Virgil Popescu este optimist şi mulţumit de publicul său. Îi place că îl vede mai informat, mai deschis la nou, mai receptiv. Şi, mai ales, mai tânăr. Fără îndoială că, în perioada postdecembristă, jazz-ul a devenit din ce în ce mai popular şi mai căutat. Dar, explică Virgil Popescu, „totul  e economie de piaţă – şi politica, şi arta. Iar cei care conduc se gândesc mai întâi la beneficiile financiare“. Vor supravieţui numai cei care ştiu să pună pasiunea înainte de toate.

Festivalul Dilema veche se întoarce la Alba Iulia, între 21 şi 23 august 2015, cu o nouă ordine de zi care răsuceşte minţile: Pleşu, Liiceanu, Patapievici, folk, jazz şi alte fineţuri muzicale, politică europeană şi idei, scriitori şi filme documentare şi, mai ales, bună dispoziţie şi umor dublu rafinat. Aceasta e situaţiunea.

Singurului festival internaţional organizat de o revistă în România e organizat pe durata a trei zile bine chibzuite şi legate într-un mozaic intelectual condensat cu dezbateri şi expoziţii, literatură şi film documentar, muzică şi dans, cărţi pentru cei mari şi jocuri deştepte pentru cei mici.

Invitat special, pentru prima dată în România, dar renumit în toată Europa este cantautorul italian Angelo Branduardi.

Programul complet al Festivalului Dilema Veche (poate fi consultat şi pe site-ul festival.dilemaveche.ro): Click pe imagine pentru a mări!

Festivalul Dilema veche în Cetatea Alba Iulia a ajuns la cea de-a patra ediţie. Anul acesta a fost ales, din peste 760 de candidaţi, printre cele mai bune evenimente din Europa de către Europe for Festivals, Festivals for Europe, platforma internaţională care conectează festivalurile ce pun accentul pe artele, comunităţile lor şi valorile europene. Printre invitaţii care au apărut în faţa dilematicilor la ediţiile trecute se numără Mircea Cărtărescu, Vintilă Mihăilescu, Mircea Dinescu, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Alexandru Tomescu, Cristi Puiu, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu.