Marek Janowski, dirijorul vrăjitor al Tetralogiei wagneriene

Marek Janowski şi Orchestra Radidifuziunii din Berlin FOTO: Agerpres

Creatorul magistralei versiuni de joi seară a operei „Siegfried“, a treia parte din Tetralogia „Inelul Nibelungului“, a fost dirijorul Marek Janowski, creierul, sufletul şi motorul acestei lucrări a lui Richard Wagner.

Cronică scrisă de Costin Popa

Cultura spaţiului wagnerian a lui Marek Janowski şi-a pus amprenta, cu marcantă soliditate, asupra concepţiei, orchestrei, soliştilor. Dirijorul posedă, stăpâneşte un incontestabil simţ epic, construieşte grandios, energic şi sensibil totodată, restituie sonuri masive sau subtile, se dedică întru totul dramaturgiei portativelor, corelării expresive cu textul scris de însuşi compozitorul. Este foarte clar că pregătirea muzicală s-a făcut la perfecţiune, orchestra îi urmează cu preciziune indicaţiile infinitesimale de nuanţe şi evidenţieri ale partidelor. Gestica lui Janowski este fără excese şi agitaţie, nespectaculoasă, dar, de ce să fie nevoie de aşa ceva? Produsul seduce prin marea rigoare, prin tempii ideali pentru naraţiunea cursivă şi crearea atmosferei de legendă. Totul pătrunde în minţi şi inimi, fascinează sonor.

Subtilitatea baghetei 

Greu de notat, de evidenţiat vârfurile performanţelor orchestrale. Sunt presărate la tot pasul. Cu totul aleator, rememorez misterul negurilor pădurii din preludiul la primul act (cu sonuri ameninţător-prevestitoare de tubă), finalul aceleiaşi secţiuni, impresionantul tutti din scena uciderii lui Fafner (actul secund), alămurile devastatoare (deşi cornul lui Siegfried „a derapat“ pentru un moment în acelaşi act), efluviile sonore ale clipei apropierii lui Siegfried de stânca Brünnhildei, distilate până la fir de sunet la minunatele corzi, ca şi cele din momentul trezirii din somn a eroinei (actul al III-lea). Prin subtilitatea şi inteligenţa baghetei lui Marek Janowski, celebrele laitmotive împletite în textura opusului, au avut pregnanţă.

Cultura stilistică a vocaliştilor a fost impecabilă în restituirea unei partituri complexe, lungi, încărcate de dramatism şi de reliefarea unor stări emoţionale de mare diversitate. Am inclus aici, desigur, arta declamaţiei wagneriene, rostirea cuvântului, colorizarea, expresivitatea. Sesizând, totuşi, problemele unei audiţii concertante, interpreţii au gândit că sugestiile atitudinilor şi raporturilor dramaturgice dintre personaje trebuie să fie prezente, suplinind în bună măsură lipsa versiunii semi-scenice sau chiar a producţiei într-un teatru. 

Forţă punctată cu duioşie

Ca şi momentele de vârf ale Orchestrei Radiodifuziunii din Berlin, dificil sunt de ordonat culmile solistice. Aranjându-le cu totul întâmplător, mă declar profund impresionat de creaţia tenorului Arnold Bezuyen (Mime cel caraghios, sarcastic, invidios şi perfid, cu colorizări caracteriale în glas cu totul speciale), de baritonul Martin Winkler în Alberich, penetrant declamatoriu, de rară diversitate prin intenţiile vocale. Două compoziţii de geniu.

Bas-baritonul Egils Silins a fost Der Wanderer – Călătorul, stăpân al zeilor cu aleasă ţinută sonoră, maiestuos şi introspectiv, conştient de apropiata pieire a Walhallei, a ocupanţilor ei. Poate că vocea lui Silins nu a avut dimensiunea exactă de amploare a rolului, un uşor vibrato s-a mai strecurat pe alocuri, dar construcţia personajului a fost impecabilă ca prestanţă şi abordare stilistică, cu declamaţii care au dat sens marii mase de recitative. Finalul scenei cu Erda (actul al III-lea) a fost un summum de forţă punctată cu duioşie.

Soprana Catherine Foster (Brünnhilde) a expus un glas amplu şi strălucitor, incisiv, cu mare uşurinţă în registrul acut. Atacurile notelor înalte au avut tăişul necesar, inclusiv do-ul final al operei, stabilizat rapid. Sunete vibrante s-au făcut resimţite pe alocuri, ca şi la interpreta Erdei, mezzosoprana Daniela Denschlag, sobră, profetică şi fără profunzime abisală.

În rolul titular, tenorul Stefan Vinke a susţinut o partitură infernală prin lungime şi ţesătură vocală solicitantă, dusă la bun sfârşit graţie tehnicii de cânt şi rezistenţei deosebite. Privind din unghiul esteticii vocale wagneriene, trebuie notat însă că artistul nu are corpolenţa şi întunecimea de sunet proprii unui Heldentenor, care ar fi ajutat şi în câteva confruntări cu masivitatea orchestrală. Cu toate acestea, bravura din paginile concluzive ale opusului a fost realmente senzaţională. 

O componentă română a distribuţiei a fost prezentă şi în Siegfried. Am remarcat rezonanţele profunde ale basului Sorin Coliban în rolul lui Fafner, personaj pe care l-a interpretat anul acesta şi la marele festival bayreuthian, în timp ce glasului de puritatea cristalului al extrem de muzicalei soprane Ileana Tonca, solistă a Operei de Stat din Viena, i-a fost asociată partitura Păsării pădurii. 

Ca un corolar necesar, aş menţiona că manevrarea exagerată a butoanelor amplificării electronice nu serveşte unei bune, omogene şi echilibrate audiţii. Acustica artificială a Sălii Mari a Palatului a fost în acest an bine reglată şi proporţionată, aşa încât excesele nu au venit în sensul îmbunătăţirii ei. Din contră.