FOTO VIDEO 75 de ani de la premiera filmului „Pe aripile vântului“, „un spectacol cinematografic monumental“

„Pe aripile vântului/Gone with the Wind“, filmul legendar care a schimbat industria cinematografică mondială, a ajuns la 75 de ani de la prima proiecţie. În dreptul producţie se adună o sumă impresionantă de atribute: primul film color, recordul de rentabilitate, cea mai lungă durată pentru selecţia personajului principal sau factorii istorici pe care şi-a clădit succesul.

Atunci când spui „Pe aripile vântului“, simpla rostire a numelui filmului poate să aducă reacţii elogiative. Considerată pelicula „care a schimbat pentru totdeauna istoria cinematografică a Hollywood-ului“, „Pe aripile vântului“ a fost considerat încă de la lansare „un spectacol cinematografic monumental“ („New York Herald Tribune“), precum şi „cea mai mare înscenare cinematografică văzută până azi şi cel mai ambiţios film de acţiune din istoria spectaculoasă a Hollywood-ului“, după cum aprecia prestigioasa publicaţie „New York Times“.

Primul film color

Acest film cu o durată de 224 de minute, inspirat din romanul omonim scris de Margaret Mitchell, recompensată cu premiul Pulitzer, a fost proiectat pentru prima dată în oraşul Atlanta din statul american Georgia pe 15 decembrie 1939 şi a fost de atunci relansat de nouă ori. „Pe aripile vântului“ este unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei, fiind primul film color de mari proporţii, realizat prin folosirea procedeului Technicolor, durata filmărilor întinzându-se pe 140 de zile.

Filmul, ce prezintă aventurile personajului Scarlett O’Hara în perioada Războiului de Secesiune, a câştigat zece premii Oscar. Hattie McDaniel, interpreta personajului Mammy, a fost primul artist afro-american nominalizat şi apoi recompensat cu premiul Oscar. Chiar şi aşa, aceasta a fost lăsată să intre în sala de teatru din Atlanta unde a avut loc premiera peliculei, doar pentru că era de culoare. Autorităţile sudiste americane nu permiteau accesul acestor persoane în locurile rezervate albilor.

Actriţele Hattie McDaniel şi Vivien Leigh, în timpul scenei în care Scarlett O' Hara (Vivien Leigh) rupea draperiile pentru a-şi face o rochie

Deşi o astfel de aprecieze nu este des întâlnită, fanii şi criticii au apreciat că filmul este mai bun decât cartea în exprimare. Scenariul este bazat pe dramatismul unei lumi care se pierde definitiv în istorie, „Lumea Sudului“ cu „părinţi iubitori ai negrilor sclavi“ şi „Lumea Nordului“, lumea „liberarilor generoşi“, care ştia că muncitorul salariat poate fi exploatat mai bine decât robul. Acţiunea are în centru povestea de iubire pe care egoista Scarlett O’Hara (Vivien Leight) o poartă lui Rhett Butler (Clark Gable), o iubire care nu este recunoscută în mod direct. Orgoliul femeii se întoarce în final împotriva ei, pierzându-l pentru totdeauna pe cel pe care l-a iubit întotdeauna.

Lozul norocos

Romanul nu a atras încă de la început interesul producătorilor de film. Louis B. Mayer sau Irving Thalberg de la MGM, Pandro Berman de la RKO şi chiar David O. Selznick de la Selznick International Pictures, viitorul producător, au refuzat să îl ecranizeze. Singurul interesat a fost Jack Warner de la Warner Bros., însă starul acestei companii de film, Bette Davis, a refuzat să joace rolul lui Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Selznick s-a răzgândit însă şi a cumpărat drepturile pentru dramatizarea romanului contra a 50.000 de dolari, sumă fabuloasă în acele vremuri.

Scrierea scenariului nu a impus mari probleme, autoarea romanului fiind unul dintre scenarişti, însă alegerea actorilor s-a dovedit a fi o sarcină dificilă, durând aproape doi ani. Prima opţiune a producătorului David O. Selznick pentru rolul Rhett Butler a fost Gary Cooper, însă acesta era sub contract cu o altă casă de producţie. Atunci s-a ales varianta Clark Gable, care, la rândul său, era actor la MGM (în acele vremuri, MGM nu împrumuta actori). Norocul lui Selznick a fost că socrul său era Louis B. Mayer, directorul MGM, acesta permiţându-i lui Gable să joace în „Pe aripile vântului“ şi oferindu-i jumătate din banii de care avea nevoie pentru realizarea filmului.

1.400 de actriţe pentru un rol

Pentru a-i găsi o parteneră potrivită lui Gable, Selznick a cheltuit 100.000 de dolari pentru căutarea acesteia. Au fost intervievate 1.400 de actriţe şi doar 400 audiate, interpretând scene din film. Printre aceste se numărau şi nume necunoscute, dar şi actriţe cu ştate vechi la Hollywood, printre care Jean Arthur, Lucille Ball, Tallulah Bankhead, Joan Bennett, Joan Crawford, Olivia de Havilland, Katharine Hepburn, Carole Lombard, Ida Lupino, Barbara Stanwyck, Margaret Sullavan, Lana Turner, Loretta Young, Vivien Leigh şi Paulette Goddard. Dintre toate acestea, ultimele două au atras atenţia producătorilor, iar cea din urmă s-a detaşat aproape în câştigătoare, însă scandalul iscat de relaţia sa cu Charlie Chaplin l-a determinat pe Selznick să o aleagă pe Leigh.

Regizorul Victor Fleming dându-i indicaţii protagonistei

Cinci luni de muncă pentru un succes de-o veşnicie

În ciuda uriaşului volum de muncă şi a faptului că romanul presupunea scene de luptă, incendii uriaşe, dar şi baluri somptuoase, filmările s-au efectuat într-un timp foarte scurt, actorii având nevoie de doar cinci luni pentru a realiza toate scenele. Lucrările au fost finalizare, cu partea de postproducţie, la 1 noiembrie 1939. „La prânz cred că e divin, însă la miezul nopţii cred că va fi un eşec răsunător. Uneori cred că va fi cel mai mare film din istorie, însă şi dacă va fi doar un film bun mă voi mulţumi“, declara Selznik întrebat dacă filmul va avea succes.

Recordul de rentabilitate din toate timpurile

Potrivit site-ului specializat Box Office Mojo, filmul „Pe aripile vântului“ deţine recordul de rentabilitate din toate timpurile, cu venituri de 1,6 miliarde de dolari după ajustarea cu rata inflaţiei, devansând primul film din seria „Războiul stelelor“, lansat în 1977, care are venituri de 1,45 miliarde de dolari.

Factorii succesului

Succesul comercial impresionant poate fi pus pe seama mai multor factori. Premiul Oscar câştigat pentru cea mai bună cinematografie şi culoare era unul imprevizibil, „Pe aripile vântului“ fiind primul film color de lungmetraj din istorie.

Alegerea personajul Scarlett O’Hara a fost una dificilă. Nici când au început filmările regizorul Victor Fleming nu hotărâse cine va interpreta rolul personajului principal feminin, iar pe Vivien Leigh a cunoscut-o abia la câteva săptămâni după ce producţia începuse. Personajul principal masculin, Clark Gable, era considerat un sex-simbol al acelei perioade, însă Vivien Leigh i-a distrus reputaţia, afirmând că nu i-au plăcut deloc scenele în care ea trebuia să se sărute cu acesta, deoarece „avea o respiraţie urât mirositoare“.

Vivien Leigh (Scarlett O'Hara) şi Clark Gable (Rhett Buttler)

Aspectul istoric al filmului a contat pentru americanii acelei perioade, pelicula făcând referire la evenimente cu o deosebită încărcătură emoţională, care au adus modificări sociale extrem de puternice şi care avuseseră loc cu puţin timp în urmă: Războiul de Secesiune (1861-1865). Pe de altă parte, producţia arată şi partea umană a poveştii, în persoana femeii diabolice ş imorale Scarlett O’Hara, cea care se dovedeşte a fi egoistă în a recunoaşte iubirea pentru cel ales. Un alt cumul de factor care au generat inters au fost marketing-ul şi publicitatea agresivă făcute peliculei, moartea tragică într-un accident de maşină a scriitoarei romanului, Margaret Mitchell, precum şi ambiţia şi flerul comercial al producătorului David O. Selznick.

„Sincer, draga mea, nu dau doi bani pe asta“

În prezent, în colaborare cu TCM, Harry Ransom Center de la Universitatea Texas din oraşul Austin, care deţine arhivele renumitului producător David O. Selznick, propune până pe 4 ianuarie 2015 o expoziţie despre istoria filmului. Rochia confecţionată din „perdeaua“ verde purtată de personajul Scarlett O’Hara, precum şi rochia ei roşie purtată la aniversarea lui Melanie, sunt prezentate în această expoziţie. Foi din scenariul filmului arată că replica finală rostită de Rhett Butler, devenită celebră odată cu trecerea anilor - „Frankly, my dear, I don’t give a damn/Sincer, draga mea, nu dau doi bani pe asta“ -, a fost la un moment dat pe punctul de a fi înlocuită cu expresia „îmi e indiferent“.