VIDEO CM 1966 - A fost sau n-a fost gol la şutul lui Hurst? Un tuşier azer a luat cea mai grea decizie din istoria fotbalului

VIDEO CM 1966 - A fost sau n-a fost gol la şutul lui Hurst? Un tuşier azer a luat cea mai grea decizie din istoria fotbalului

Mingea şutată de Geoff Hurst a revenit în teren FOTO Guliver gettymages

Finala Campionatului Mondial din 1966, dintre Anglia şi Germania de Vest, a avut cel mai controversat gol din istoria competiţiei, reuşita lui Hurts, din prelungiri fiind contestată şi-n ziua de azi de nemţi.

Dacă la începuturile organizării Cupei Mondiale, Anglia şi celelalte echipe britanice au tratat cu sictir competiţia organizată de FIFA, socotind că inventatorii fotbalului n-au ce căuta la un asemenea nivel, treptat situaţia s-a schimbat. Anglia a mers pentru prima dată la CM în 1950, unde a fost învinsă de SUA, iar din 1954 a căutat să organizeze competiţia. A primit girul abia pentru turneul final din 1966, decizia fiind influenţată de faptul că Sir Stanley Rous preluase şefia FIFA, care a orientat voturile către Anglia, în detrimentul Spaniei şi Germaniei federale.
Ca şi infrastructură, Anglia era pregătită pentru competiţia, care s-a desfăşurat tot pe sistemul ceie precedente, cu 14 echipe calificate, plus campioana mondială en-titre, Brazilia, şi ţara gazdă. Preliminariile au avut parte însă de o prezenţă consistentă, 70 de ţări înscriindu-se la start. Ulterior însă, ţările africane au decis să boicoteze competiţia, deoarece FIFA a impus Continentului Negru condiţii mai grele de calificare, obligând câştigătoarea să joace un meci de baraj, contra învingătoarei dintre Asia şi Oceania.
Oficialilor forului mondial nu le-a păsat însă de gestul africanilor şi nu au dat înapoi, astfel că în Anglia au ajuns doar echipe din Europa, America de Sud şi Centrală şi Asia. Prezenţa exotică s-a numit Coreea de Nord, care a zdrobit Australia la baraj, cu scorul general de 9-2. Coreeenii aveau să facă o figură frumoasă şi la turneul final, unde nu s-au mai calificat până în 2010.
 

Coreea de Nord a bătut Italia

Şapte oraşe au primit dreptul de găzdui meciuri, Londra participând cu două stadioane: bătrânul Wembley şi „White City Stadium”, demolat în 1985. Meciurile turneului final n-au fost lipsite de surprize Brazilia şi Italia, duble campioane mondiale, n-au reuşit să iasă din grupe şi au plecat acasă. Brazilienii, cu Pele, Zito, Garrincha ori Jairzinho titulari, au pierdut cu Portugalia şi cu Ungaria şi au bătut doar Bulgaria, terminând pe locul trei în grupă. Italia a păţit-o şi mai rău, încasând-o de la URSS şi de la Coreea de Nord, ambele înfrângeri cu 1-0. Ruşinea din faţa asiaticilor, care au marcat prin Pak Doo-Ik, un medic militar dentist, rezistă şi azi în topul celor mai mari surprize de la Mondiale. Presa penisulară a dat de pământ cu vedetele Rivera, Mazzola, Fachetti, criticate în termeni duri la revenirea acasă.

Cu două dintre favorite eliminate, Anglia a avut drumul netezit către finală. Joao Havelange, pe atunci preşedintele Federaţiei Braziliene şi viitor preşedinte FIFA, susţine că britanicii au fost ajutaţi şi că s-a făcut totul pentru ca finala să fie Anglia- Germania. „Brazilia a fost arbitrată doar de englezi şi nemţi, care şi-au făcut datoria. Pele a fost vânat şi s-a accidentat, aşa că n-am avut nicio şansă”, a povestit peste ani  Havelange.
Cert e că Anglia şi Germania au ajuns în finală, unde s-a petrecut cel mai controversat moment al Cupei Mondiale. Pe 30 iulie 1966, 100.000 de oameni au pătruns în tribunele stadionului Wembley, convinşi că Anglia va învinge Germania, o formaţie totuşi mai bine cotată, în rândul căreia strălucea un tânăr de 20 de ani, cu stofă de lider, pe nume Franz Beckenbauer. Englezii mizau şi ei pe nişte coloşi: căpitanul Bobby Moore, Jackie şi Bobby Charlton, portarul Gordon Banks şi atacantul Geoff Hurst. Nemţii au deschis scorul repede, prin Haller, Anglia a egalat prin Hurst şi a preluat conducerea prin Peters. Germania a făcut 2-2, gol Webber, în ultimul minut regulamentar şi aşa s-a intrat în prelungiri. Unde a venit minutul 101. Alan Ball a întors o minge în careu, iar Geoff Hurst a tras cu sete de la opt metri. Mingea a lovit transversala şi a căzut, revenind în teren. Tot stadionul a urlat „Goool”, englezii au sărit în sus de bucurie, nemţii au dat din mâini în semn negativ.


Bakhramov, eroul englezilor, duşmanul nemţilor
Centralul elveţian Gottfried Dienst era indecis. Să valideze sau nu golul? S-a îndreptat către tuşierul rus Tofik Bakhramov, care plecase glonţ spre mijlocul terenului, ca după un gol valabil. Cei doi au discutat, iar rusul a garantat golul, spre nemulţumirea germanilor, care se consideră şi azi nedreptăţiţi. Ei a căzut psihic şi au mai încasat un gol de la acelaşi Hurst, care a devenit primul fotbalist, autor al unui hatt-trick într-o finală de Cupă Mondială. Bakhramov, care provenea din Azerbaidjan, a susţinut până în 2003, când a decedat, că e convins de faptul că mingea a intrat în plasă. El e văzut ca un erou în Anglia şi ca un duşman în Germania, chiar şi acum la aproape 50 de ani de la acea controversată fază. Regina Elisabeta a II –a Angliei i-a decernat lui Bakhramov titlul „Fluierul de Aur”, o distincţie pe care o primeau doar centralii, chiar dacă în 1996 specialişti ai Universităţii din Oxford au făcut un studiu, conform cărora, susţin ei, mingea nu ar fi depăşit linia porţii.


Tofiq Bakhramov e văzut ca un idol şi în ţara natală. Stadionul naţional din Baku, cu o capacitate de 30.000 de locuri, a primit numele său, şi tot în capitala Azerbaidjanului, a fost dezvelită în 2005 o statuie, cu ocazia unei ceremonii la care au luat parte Michel Platini, Sepp Blatter dar şi Geoff Hurst, marcatorul golului care i-a adus notorietate azerului. Chipul lui Bahramov apare şi pe timbrul de 1.500 de manat, emis de serviciul poştal din Azerbaidjan .


Promisiune lui Ramsey
Selecţionerul Angliei a fost Sir Alf Ramsey, socotit cel mai mare antrenor din istoria fotbalului englez. În 1963, când a preluat naţionala Albionului, el a promis că va aduce titlul mondial în „Patria fotbalului”, iar englezii îl apreciază enorm pentru că şi-a respectat legământul.

Deşi juca fundaş Franz Beckenbauer a marcat 4 goluri la CM din 1966

Eusebio a fost peste Pele
Toţi ochii microbiştilor s-au aflat asupra lui Pele, însă în Anglia altcineva avea să fie vedeta turneului final. Ce-i drept, ajutat şi de faptul că brazilianul a fost vânat şi hăituit de adversari, accidentându-se chiar în primul meci, cel contra Bulgariei. Pele a revenit după o absenţă de o partidă, însă n-a putut să împiedice victoria Portugaliei în faţa echipei sale, şi pentru că, în rîndul lusitanilor, aflaţi la prima participare la CM strălucea un anume Eusebio da Silva Ferreira. Născut în Mozambic, fostă colonie a Portugaliei, şi rămas orfan de tată la doar opt ani, Eusebio a fost racolat de Benfica la 18 ani şi timp de 15 ani a apărat culorile acestei echipe.


În 1966, „Perla Mozambicului” avea 24 de ani şi era un jucător copt. Impresiona prin forţă, viteză, inteligenţă şi şut puternic şi chiar dacă, teoretic era mijlocaş, apărea des şi surprinzător în faţa porţii. Eusebio a tras Portugalia deupă el la Mondialul din 1966. A început cu un gol contra Bulgariei, alte două în poarta Braziliei şi a schimbat soarta meciului împotriva Coreei de Nord. Asiaticii bătuseră Italia în grupe şi au dat peste Portugalia în sferturi, iar în minutul 25 conduceau pe tabelă cu 3-0. Absolut halucinant! Eusebio a scos Portugalia din starea de şoc şi a punctat de patru ori la rând, iar în final lusitanii au învins cu 5-3, după ce a mai dat gol şi Jose Augusto. Apoi, au urmat câte un gol în semifinală şi în finala mică, care i-au adus titlul de golgheter cu nouă reuşite. A trăit însă amărăciunea necalificării în finală, după ce echipa sa a pierdut contra Angliei, scor 1-2.
Destinul a făcut ca Mondialul din 1966 să fie singurul din cariera lui Eusebio. Portugalia n-a mai ajuns la un turneu final până în 1986, dar el a strălucit sub culorile Benficăi, pe care a condus-o spre 11 titluri naţionale şi 5 Cupe ale Portugaliei. A câştigat de două ori „Balonul de Aur” şi o dată „Gheata de Aur”, iar la apusul carierei, asemenea prietenului Pele, Eusebio a jucat în campionatul nord american, la Boston, Toronto, Las Vegas şi New Jersey, unde şi-a încheiat şi cariera. „Pantera Neagră” a murit la începutul acestui an, la Lisabona, în Portugalia fiind declarat doliu naţional.

   

41 de goluri în 64 de meciuri a marcat Eusebio pentru naţionala Portugaliei

România, eliminată de Portugalia
„Tricolorii” au avut un ghinion enorm la tragerea la sorţi. Au căzut în grupă cu Portugalia, Cehoslovacia (finalista din 1962) şi Turcia. Echipa antrenată de Ilie Oană, în care îşi făcuseră loc fotbalişti precum Hălmăgeanu, Mateianu sau Pârcălab a câştigat toate meciurile de acasă, dar a pierdut surprinzător în Turcia, în faţa unei echipe pe care de regulă o bătea cu ochii închişi. Finalmente s-a clasat pe locul trei şi a pierdut calificarea la turneul final. 
  
Hurst şi-a vândut tricoul cu 91.000 de lire sterline
Bobby Moore a fost căpitanul Angliei, Bobby Charlton motorul, iar Geoff Hurst ţintaşul echipei. Autorul primului hatt.trick dintr-o finală de Cupă Mondială, Hurst juca pentru West Ham United la acea vreme. Nu făcuse un Mondial tocmai remarcabil şi în afara golurilor din finală mai punctase doar o dată, în sferturi, contra Argentinei. Hurst era în decarul Angliei, iar tricoul său roşu, cu numărul 10 a valorat la un moment dat o adevărată avere.


El l-a scos la licitaţie în 2000 şi l-a vândut cu 91.000 de lire sterline. Marii colecţionari n-au fost pe fază şi aşa tricoul a fost adjudecat de un anonim australian. De la acesta, tricoul lui Hurst a fost luat de Andrew Leslau, un englez care în 1966, pe când avea 12 ani, a urmărit finala din tribunele stadionului Wembley. Leslau, un afacerist prosper, mare fan al naţionalei Angliei, a dus tricoul la celebrul magazin Harrods, unde a fost pus într-o vitrină, pentru a putea fi admirat de toată lumea. Imediat pe adresa lui au început să curgă ofertele. Când un şeic din Emirate i-a oferit pe el 1,5 milioane de lire, Leslau a simţit că poate face o afacere bună, dar a decis să mai aştepte, sperând că Anglia va câştiga Mondialul din 2010. În Africa de Sud, naţionala Albionului s-a făcut de râs şi cota tricoului lui Geoff Hurst a scăzut dramatic, iar cumpărătorii nu s-au mai înghesuit la el.
Hurst şi-a vândut nu doar tricoul, ci şi medalia de campion mondial. El şi Bobby Moore au primit câte 150.000 de lire sterline de la conducerea lui West Ham, club la care au jucat. Medaliile lor sunt şi acum în vitrina „ciocănarilor” din Londra.

Carbajal, la al cincilea mondial
Doar doi fotbalişti se pot lăuda cu cinci prezenţe la turneele finale ale Campionatului Mondial. Primul dintre ei este Antonio Carbajal. Portarul mexican a jucat la CM 1950,1954,1958, 1962 şi 1966. În total 11 meciuri, fără nicio altă performanţă deosebită. Al doilea fotbalist cu o asemenea performanţă în palmares este germanul Lothar Mattheus, cu 25 de prezenţe la CM în 1982,1986,1990, 1994 şi 1998  


Echipe participante: Anglia, Germania, Portugalia, URSS, Argentina, Ungaria, Uruguay, Coreea de Nord, Italia, Spania, Brazilia, Mexic, Franţa, Chile, Bulgaria, Elveţia (în ordinea clasării finale)
Perioada turneului: 11 iulie- 30 iulie 1966
Finala mare: Anglia – Germania 4-2 (după prelungiri)
Finala mică: Portugalia – URSS 2-1
Meciuri: 32
Goluri: 89 (2,8 media pe meci)
Spectatori: 1.563.135 (48.847 media pe meci)
În 1966 au apărut mascotele turneelor finale, ce a CM din Anglia fiind leul Willie

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: