Iolanda Balaş a murit. Fosta atletă avea 79 de ani

Iolanda Balaş a murit. Fosta atletă avea 79 de ani

Iolanda Balaş a murit

Iolanda Balaş a murit. Lovitură grea pentru sportul românesc, care şi-a pierdut una dintre cele mai emblematice figuri din toate timpurile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fosta atletă Iolanda Balas Soter a decedat în această dimineaţă, la vârsta de 79 de ani. 

Iolanda Balaş Sőtér s-a născut la Timişoara din părinţi româno-maghiari. Înaltă de 1,85 m, antrenată de fostul săritor János Sőtér, care devine mai târziu soţul său, va rămâne în istoria atletismului pentru dominaţia probei de săritură în înălţime femei timp de un deceniu. În 1953 s-a transferat de la clubul timişorean „Electrica” la CCA (CSA Steaua). Între 1957 şi 1967, Iolanda Balaş a învins în 150 de întreceri consecutive, depăşind recordul său mondial de 14 ori, purtîndu-l de la 1,75 m la 1,91 m.

Iolanda Balaş a murit. Primul record, în 1956

Primul său record mondial a fost la 14 iulie 1956 la Bucureşti, crescând cu 1 cm recordul stabilit de britanica Thelma Hopkins cu aproximativ două luni înainte. Recordul său a rămas nedepăşit până la finala olimpică de la Melbourne 1956, când a fost învinsă de atleta din SUA, Mildred McDaniel cu înăltimea de 1,71 m, care a stabilit un nou record olimpic şi mondial; în acea întrecere Iolanda Balaş a avut performanţa de 1,67 m, clasându-se pe locul cinci. Săritoarea română a egalat recordul mondial în anul următor, dar după două luni chinezoaica Feng-Jung Cheng a sărit 1,77 m. În 7 iunie 1958, Iolanda Balaş redevine deţinătoarea recordului mondial cu performanţa de 1,78 m, iar în decurs de trei ani recordul mondial este depăşit cu încă 13 cm, recordul mondial fiind ameliorat de 11 ori, până la 1,91 m în 16 iulie 1961. Distanţa între Iolanda Balaş şi adversarele sale era foarte mare: când ea a ajuns la 1,91 m, nicio altă atletă nu trecea de 1,78 m. Recordul său a rezistat alţi zece ani, până când introducerea stilului Fosbury a permis altor atlete să-l depăşească: austriaca Ilona Gusenbauer reuşeşte să sară 1,92 m în 4 septembrie 1971 la Viena.

Un exemplu al supremaţiei sportive a Iolandei Balaş a fost finala olimpică de la Roma 1960. Din 15 concurente iniţiale, numai patru au depăşit înălţimea de 1,71 m. Iolanda Balaş a sărit 1,73 m de la prima încercare, în timp ce adversarele sale epuizaseră toate tentativele regulamentare, fără să reuşească să sară o asemenea înălţime. După stabilirea victoriei sale, Iolanda Balaş a continuat singură întrecerea: a depăşit înălţimea de 1,75 m, a sărit 1,77 m la prima încercare, 1,81 m la a doua, 1,85 m la a treia. A încercat şi 1,87 m, care ar fi fost un nou record mondial, dar după două tentative a renunţat. A câştigat medalia de aur cu o diferenţă de 14 cm faţă de a doua clasată, poloneza Jaroslava Jozwiakowska.

Iolanda Balaş a murit. A fost multiplă campioană olimpică

După patru ani, la Jocurile de la Tokio se reconfirmă campioană olimpică. Nivelul general al concurenţei crescuse între timp, dar diferenţa rămânea notabilă: Iolanda Balaş a terminat concursul cu performanţa de 1,90 m, după ce a eşuat în încercările de a stabili un nou record mondial, de 1,92 m, în timp ce australianca Michel Brown, deţinătoarea medaliei de argint, se oprise la 1,80 m, cu zece centrimetri mai puţin.

Pe lângă recorduri mondiale şi olimpice, în palmaresul său mai intră şi două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm în 1958 şi Belgrad în 1962, precum şi o medalie de argint la Berna în 1954.

După retragerea din competiţii, Iolanda Balaş a rămas activă în atletism ca arbitru. Din 1988 pînă în 2005 a fost preşedintele Federaţiei Române de Atletism (FRA).

În anul 2010 Iolanda Balaş a primit din partea Majestăţii Sale Regele Mihai I al României , în cadrul ceremoniei desfăşurate la Palatul Elisabeta din Bucureşti, decoraţia regală "Nihil Sine Deo", pentru merite deosebite aduse sportului românesc, pentru modul în care a condus Federaţia Română de Atletism şi pentru promovarea excelenţei în sportul românesc, precum şi a tinerilor sportivi.

Anul trecut, în octombrie, fosta atletă acorda un interviu amplu ziarului „Adevărul“. Redăm, mai jos, un fragment din acest interviu:

Iolanda Balaş Sötér spune, cu un zâmbet în colţul gurii, că nu s-a născut la timpul potrivit. Şi asta nu din cauza anilor grei ai războiului, în care şi-a pierdut tatăl. Nici din pricina autorităţilor comuniste române care au refuzat să-i ofere toţi banii câştigaţi pentru recordurile sale mondiale. Singurul motiv pentru care îi place să-şi imagineze cum ar fi atleta Iolanda Balaş Sötér în zilele noastre este că ştie că ar putea să alerge mai bine şi să sară sus, mai sus decât acei 1,91 metri la care s-a oprit în 1967. Dintr-un motiv simplu: terenul de sport, pe care-l vede pe geam în fiecare zi de la biroul ei din clădirea Federaţiei Naţionale de Atletism, e pur şi simplu mai bun decât cel de pe stadionul Electrica, unde s-a antrenat pentru prima dată. Alte vremuri, prin care ar fi vrut să alerge. Iolanda Balaş Sötér nu face paradă cu medaliile sale – cupele, fotografiile sale pe podium sunt pe pereţi şi pe orice pagină web –, dar vorbeşte cu însufleţire despre munca depusă pentru a le obţine. Sportul a făcut-o fericită din două motive: că a putut să-l practice la nivelul cel mai înalt şi că, datorită lui, a putut să vadă lumea. Uită că şi viceversa e valabilă: lumea a putut s-o vadă şi a fost fericită datorită „sportului său“.
 
„Weekend Adevărul“: Doamna Iolanda Balaş Sötér, vă sună telefonul nonstop, aveţi un teanc de dosare pe birou, aşa de ocupată sunteţi?
 
Iolanda Balaş Sötér: Acum mai mult, pentru că am început, în sfârşit, să ies din casă. Mă refac după o operaţie la piciorul „de bătaie“. Acesta (n.r. – arată spre piciorul drept) este piciorul cu probleme la tendonul ahilian, care au apărut într-un turneu american, după Jocurile Olimpice de la Tokyo, din 1964. Aveam demonstraţii în fiecare zi în diverse săli polivalente, care nu aveau pe jos zgură, aşa cum lucram eu acasă, ci podea. Iar duritatea podelei mi-a afectat sănătatea, în sensul că mi se inflamase piciorul şi problemele s-au agravat. Pentru că tot nu reuşeam să găsesc un leac, am apelat chiar la medicul lotului olimpic german, care mi-a zis: „Ai 31 de ani. Există posibilitatea să-ţi tai tendonul bolnav şi să-ţi implantez unul de plastic. Nu vei avea însă voie să faci sărituri pe el“. Eu nu voiam să mă operez, eu voiam să fac sport! Deşi am încercat să mă tratez clasic, nu mai puteam să sar mai mult de 1,67 de metri. Aşa am decis să-mi închei cariera.
 
În anii aceia, competiţiile se desfăşurau în condiţii care acum par periculoase.
 
Noi aterizam în nisip, nu aveam saltele, ca acum. Exista riscul să te accidentezi urât... În plus, noi nu am alergat pe pistă sintetică, din tartan, am avut zgură. Într-un fel, eu regret că m-am născut prea devreme, pentru că n-am mai apucat să sar pe o astfel de pistă. Aş fi putut ajunge la cel puţin 2 metri. Pentru că acest gen de pistă îţi dă o impulsie fantastică! Şi, fireşte, mi-a părut rău că după acest episod cu piciorul care, vedeţi, mă supără şi astăzi, n-am mai putut să particip la încă o ediţie a Jocurilor Olimpice.
 
Cum v-aţi apropiat de atletism, doamna Balaş?
 
Mai întâi, mie îmi plăcea sportul, iar oamenii mari, părinţii, profesorii ne încurajau foarte mult la şcoală să facem mişcare. Cred că asta se datorează şi mentalităţii timişorenilor, care e diferită de cea a bucureştenilor. Probabil pentru că Timişoara, oraşul unde eu am copilărit, e mai aproape de Viena, iar Bucureştiul mai aproape de Istanbul; de aici această diferenţă de gândire şi de civilizaţie. La şcoala elementară, pe care am făcut-o la „Notre Dame“ (n.r. – Liceul Romano-Catolic de Fete „Notre Dame“ din Timişoara), măicuţele făceau ora de sport cu stricteţe! Aşa cum le ştiţi dumneavoastră, îmbrăcate în robe, ne dădeau ritmul bătând din palme. Şi noi alergam. În anii ’44-’45! Aveam sală de gimnastică, cu spaliere, cu mingi medicinale, cu tot ce voiam. După aceea, când a venit Reforma Învăţământului din 1948, şcoala „Notre Dame“ s-a transformat în Şcoala nr. 22, iar ora de sport a devenit la fel de importantă, ca fizica, limba română, chimia...
 

Sursa Wikipedia.ro

Citeşte AICI un super interviu cu Iolanda Balaş, regina atletismului românesc: "Aveam competiţii pe podea de lemn. Mi-au nenorocit piciorul drept“

citeste totul despre: