O femeie încă prinsă în inocenţa copilăriei, scundă ca o speranţă care nu-şi face reclamă în gura mare şi hotărîtă ca ziua după noapte a demonstrat pentru milioanele murate în cinismul resemnat de acasă că există putere, valoare şi merit românesc.

Exact atît cît există între alte naţii care, la mare distanţă morală de noi, păreau să fi confiscat ştiinţa şi ţinuta muncii.

Simona Halep a apărut, pe neaşteptate, din desişul otrăvit al propriilor îndoieli şi a luminat fără cruţare. A renăscut, după un mileniu de neguri, nesiguranţe, ceţuri şi superstiţii - toate aşezate în mintea şi în sufletul ei, temeinic şi strămoşeşte. Simona Halep s-a lepădat de negativism, de supersitiţie, de toate acele agitaţii neguroase care, în România, se pricep să înece talentul şi să alunge victoria.

Halep a cîştigat un turneu care nu mai e demult turneu. Wimbledon e o instituţie istorică, fondată în anul care ne vedea pe noi scăpaţi de otomani.

Fostul mare talent controlat de complexe şi incertitudine s-a transformat, aproape neverosimil, într-un profesionist desăvîrşit. Simona Halep e, acum, omul victoriei, o persoană fără context sau capabilă să domine orice context. Un caz zdrobitor de consolidare mentală, într-o tradiţie sportivă şi socială care interzice aşa ceva şi ţese nenumărate cariere ratate. Halep a măturat cu o siguranţă de suveran tot ce ştiam despre fabrica nenorocită de sportivi scăpărători şi perdanţi, de oameni dăruiţi şi incoerenţi, de români damnaţi să îşi treacă în revistă potenţialul enorm şi bilanţul nul.

S-ar putea crede că victoria Simonei Halep la Wimbledon e un mare succes sportiv, valabil pentru şi între sportivi. Asta, însă, doar pentru cei ce nu îndrăznesc să vadă şi să spere mai mult.

Halep a cîştigat un turneu care nu mai e demult turneu. Wimbledon e o instituţie istorică, fondată în anul care ne vedea pe noi scăpaţi de otomani. În aproape 150 de ani de iarbă şi ritual, Wimbledon a ajuns punctul fix şi instanţa rarefiată care îngăduie numai artizanatul de elită şi competenţa fără spaţii goale. Wimbledon e un detector de perfecţiune. O şcoală de tardiţie fanatică şi civlizaţie avansată.

Halep a venit mult din afara acestor criterii potrivite unui internat victorian, a cuminţit elitele şi a cîştigat acolo unde nimeni nu credea că îi sînt locul şi caracterul. Asta ar trebui să ne spună că nu sîntem străini de mersul lumii, de puterea şi de voinţa cerute la nesfîrşit de victorie.

Ar trebui, mai departe, să înţelegem că nimic nu e scris dinainte iar, dacă e scris, se poate şterge sau corecta. Coabitarea noastră fidelă cu neputinţa şi oscilaţiile în care dospeşte eşecul a primit o lovitură fatală. Help e un caracter românesc şi, după Wimbledon, am aflat că nimic nu condamnă la incompatibil caracterul românesc şi seriozitatea.

Simona Halep trebuie copiată şi urmată.

Furia controlată şi psihologia de posedat cu care Halep a interzis Serenei Williams intrarea în finală erau, de regulă, marcă înregistrată occidentală şi secret cifrat german. De acum înainte, nu mai sînt şi, cu asta, e timpul să închidem carnetul de note, să oprim lamentaţiile despre vitregia sorţii şi să servim. Ceva mai important decît clipa, amuzamentul şi sarcasmul. Autorul acestor rînduri va intra bucuros în şomaj, ca vechi pesimist cu napalm, rămas fără enoriaşi.

Cine a urmărit şi altceva decît scorul, a putut observa fermecat că Simona Halep nu e doar blocul anatomo-funcţional din spatele rachetei. Revelaţia cuminţeniei, a bunlui simţ şi a naturaleţii care curg din acest om e a doua minune. Poate mai mare decît titlul de la Wimbledon.

Halep a dovedit în tot ce a urmat finalei, în fiecare clipă de extaz şi admiraţie aşezată la picioarele ei, că nu cunoaşte stridenţa şi nu absoarbe aroganţă. Cu asta, omul care avea, nominal, dreptul să dezlănţuie o paradă trufaşă sau să chiuie deşănţat din toate încheieturile ambiţiei satisfăcute a arătat ceva rarisim în lumea românească: cumpătarea, mulţumirea modestă în faţa vieţii, împăcarea în care e loc şi de glorie şi de anonimat.

Halep e de găsit la o galaxie şi ceva distanţă de lumea românească oficială. Şi, tot cu asta, Halep a reaşezat în drepturi omul de rînd, omul uitat sau ignorat în numele importanţei infinite pe care au cumpărat-o sau au furat-o iuţii campioni ai imposturii.

Simona Halep a făcut ce face un om normal, modest şi împlinit. A deschis uşa pe care toţi o credeau închisă sau o baricadau. Iată de ce răspunsul după capodopera de la Wimbledon trebuie să fie crima în interes naţional: Haleplagiatul! O crimă admisă şi recomandată în vremuri grele şi ţări încercate. Simona Halep trebuie copiată şi urmată.