Naivul de serviciu. Despre meciul România-Ungaria

„Visez la timpuri în care dacă spun că ţin cu Ungaria (sau cu România), răspunsul meu să nu însemne nici mai mult, nici mai puţin decît că ţin cu o echipă de fotbal.” – am scris în urmă cu o jumătate de an, după partida dintre Ungaria şi România. Aş fi fost un naiv de naiv dacă aş fi sperat că lucrurile se vor aşeza în şase luni, şi, totuşi, n-am putut să ascult fără o strîngere de inimă vestea că ultraşii se bat la Bucureşti.

În acelaşi timp mă întreb: oare de ce simt frisonul ăsta? În definitiv, se bat nişte oameni care se aseamănă mai mult decît cred, aş îndrăzni să spun chiar că în ocazii din acestea devin identici. Ce deosebeşte un ins care urlă şi a cărui faţă e deformată de ură de altul care urlă şi el şi faţa căruia e la fel de inumană? Numai şi numai steagurile pe care le flutură şi cuvintele pe care le împroşcă.

Ieri a fost vernisată la Bucureşti expoziţia ”Istorie la firul ierbii”. ”Expoziţia este o comemorare istorică a meciurilor dintre Ungaria şi România, evocând figurile marilor campioni fotbalişti, precum şi ideea de fair play şi întărirea sentimentului de competiţie, în spirit nobil, dintre cele două ţări. Istoria Ungariei şi a României este legată prin mii de punţi, precum şi istoria fotbalului maghiar şi românesc. Expoziţia aduce un tribut marilor fotbalişti campioni, care au umplut stadioane întregi la vremea lor în ambele ţări. Iuliu (Gyula) Barátky, Francisc Spielmann (Sárvári Ferenc), Iuliu (Gyula) Bodola erau fotbalişti apreciaţi care au evoluat în echipele naţionale ale ambelor ţări, fiind apreciaţi şi respectaţi atât de suporterii maghiari cât şi de cei români pentru performanţele lor sportive şi umane.” – spune textul din catalog, şi îi enumeră printre alţii şi pe Emeric Jenei şi pe László Bölöni. Măi băieţi, le-aş spune ultraşilor de toate culorile la o oră mai liniştită, cînd îşi mai aerisesc identităţile, vedeţi că ungurii ăştia au făcut treabă bună pentru români. Nu cred că s-a gîndit vreunul să joace mai puţin bine şi să se răzbune astfel pentru Trianon.

Măi băieţi, aş continua, istoria ”mare”, cea de deasupra stadionului, e plină de evenimente frustrante, dureroase, sfîşietoare. Dar istoria asta, de pe firul ierbii, are un ceas care porneşte numai atunci cînd loveşti mingea. Cînd îl loveşti pe celălalt, ai şi ieşit din stadionul acela imaginar pe care de fapt îl iubeşti atît de mult. Ai fost exclus, nimeni nu mai vrea să audă de tine. Vă gîndiţi voi că atunci cînd strigaţi ”şobolanilor!” etichetaţi o naţie din care face parte şi „Loţi” Bölöni? Vă gîndiţi oare că atunci cînd urlaţi cu ochii ieşiţi din orbite ”ţigan împuţit!” insultaţi pe cei din rîndul cărora s-a ridicat Marian Cozma? Unde vi-e identitatea aia mult fluturată şi zbierată pîn' la răguşire fără aceşti oameni? Chiar credeţi că sunteţi mai maghiari, mai români, îmbătîndu-vă şi încăierîndu-vă?

Eu, unul, nu cred în inepţii din astea. N-am simţit că mi-am pierdut vreun electron al maghiarimii mele cînd am afirmat că umorul lui Caragiale este unul de neînchipuit în cultura maghiară, sau cînd am scris o poezie pornind de la primul vers al Odei lui Eminescu. Lucrurile astea nu se pierd (şi, atenţie! nu se cîştigă) atît de uşor.

Nu ştiu dacă o să mă uit la meci. De cîţiva ani, simt că îmbătrînesc: nu mă mai entuziasmează transmisiunile de fotbal, în orice caz nu toate şi nu 90 de minute. Bătăuşii de maidan, nici atîta.