Becker, campion fraged la Wimbledon. „Parcă aş fi fost primul om care a păşit pe Marte“

Boris Becker a zugrăvit tabloul complet al triumfului său de la Wimbledon, din urmă cu 35 de ani. Germanul antrenat de Gunther Bosch şi manageriat de Ion Ţiriac devenea cel mai tânăr campion din istorie pe iarba londoneză.

„Ce s-a întâmplat acolo mi-a definit toată viaţa“, a mărturisit Boris Becker, în dialog cu „The Guardian“. Şi 35 de ani mai târziu, ajuns la vârsta de 52 de ani, germanul este convins că lumea nu poate înţelege exact cum l-a schimbat succesul din 1985, de la Wimbledon.

Trofeul prestigiosului turneu londonez nu ajunsese niciodată în braţele unui jucător care la start nu se aflase pe lista capilor de serie (în număr de 16 la ediţia respectivă, motiv pentru care Becker, de pe locul 20 ATP, nu se număra printre favoriţi). „Bum Bum“ Becker avea o explozie fantastică şi, la 17 ani, 7 luni şi 15 zile era, dintr-o dată, cel mai tânăr câştigător al unui titlu de Mare Şlem, record ce avea să reziste însă doar patru ani, până la victoria lui Michael Chang de la Roland Garros.

Becker triumfa într-o eră în care jucătorii se cazau la hotel în centrul Londrei, nu în case spaţioase care să primească întreg anturajul. Becker nu mergea la alimentară precum Nadal, în căutarea ingredientelor proaspete pentru porţiile favorite de paste, un adevărat ritual specific prezenţei spaniolului la Wimbledon. Becker a stat la hotelul Londonderry, iar Ion Ţiriac îl plimba cu Mercedesul de ici-colo prin oraş.

"Voiam să renunţ, dar Ţiriac şi Bosch ţipau la mine!"

Becker îşi anunţase triumful la Wimbledon cu o victorie într-un alt templu al ierbii, la Queen’s, acolo unde învinsese patru americani şi doi australieni (Todd Nelson, Dan Cassidy, David Pate, Johan Kriek, plus Pat Cash şi Paul McNamee). La All England Club, germanul a suferit mult. Mai întâi pentru victoria din turul trei, unde suedezul Joakim Nystrom servise de două ori pentru victorie. A fost însă ziua lui Becker, care s-a impus cu 9-7 în decisiv. „Runda următoare, cu siguranţă ar fi trebuit să pierd la Tim Mayotte. La jumătatea setului patru mi-am sucit glezna serios, m-am panicat. Voiam să renunţ, dar Ţiriac şi Bosch ţipau la mine să chem fizioterapeutul, pentru a-mi câştiga un pic de timp. Eu eram la fileu, Tim la linia de fund a terenului. Dacă şi el ar fi fost la fileu, cu siguranţă i-aş fi strâns mâna“, povesteşte Becker. Fizioterapeutul a ajuns abia după 15 minute pe Terenul 16, iar Boris Becker se obişnuise cu ideea că va continua, reuşind apoi să îşi termine meciul, prin câştigarea tie-break-ului acelui set. Ploaia l-a salvat apoi în semifinala cu un alt suedez, Anders Jarryd.

Cât despre finală… Becker este convins, şi acum, că a reuşit să profite de faptul că adversarul său, Kevin Curren, avusese prea mult timp să se gândească la un eventual succes, vineri şi sâmbătă, după ce îi învinsese pe John McEnroe şi Jimmy Connors. „Sâmbătă noapte am avut un vis atât de intens că ţin trofeul deasupra capului, iar a doua zi m-am trezit zâmbind. Nu am avut emoţii, dar l-am văzut pe el cum stă ca pe ace.“ Mai departe, e istorie, datorită scorului de 6-3, 6-7, 7-6, 6-4 din finală. Îmbrăţişarea primită de la preşedintele de atunci al Germaniei, Richard Von Weizsacker, aflat lângă părinţii săi, l-a trezit pe Becker, făcându-l să coştientizeze ce a realizat.

Vijay Amritraj mi-a pus porecla „Bum Bum“, pentru că nu mai văzuse un jucător care să lovească tare ca mine. Am avut forţă naturală, făcusem înot, baschet şi fotbal.
 Boris Becker, campion la Wimbledon 1985

Sufocat de succes

Presiunea imensei sale victorii aproape că l-a copleşit. Când a ajuns în Leimen-ul natal, a găsit de cinci ori mai mulţi oameni pe străzi decât numărase cel mai recent recensământ. Printre 50.000 de oameni, prietenii nu şi-au putut croi drum spre el pentru a-l îmbrăţişa.

Câteva luni mai târziu, la New York, Becker era primit cu entuziasmul cu care era aşteptată trupa Beatles. „Urma să joc cu John McEnroe în sferturi, iar lumea aştepta meciul ca pe Superbowl (n.r. - finala campionatului de fotbal american). M-am bucurat că am pierdut (n.r. - în optimi, la suedezul Joakim Nystrom), pentru că era deja prea mult şi aveam nevoie de o pauză“, îşi aminteşte Boris Becker, explicând o epuizare pe care o întâlnim şi în ziua de astăzi în circuit, mai ales în cazul jucătoarelor care câştigă pe nepusă masă un titlu de acest calibru.

Într-un fel, Boris Becker a suferit şi pentru că a devenit un reper al Germaniei, simţindu-se obligat să revitalizeze imaginea unei ţări întregi, care trebuia să se descotorosească de proprii demoni. Nu a digerat niciun moment faptul că lumea a încercat să îl alinte „Blitzkrieg“. Asocierea cu doctrina militară îl stingherea. Concluzia sa e dură: „Cred că ar fi fost mai bine să nu câştig atunci, în 1985. Ca jucător de tenis aş fi ajuns mai bine, pentru că după ce câştigi te concentrezi să aduni trofee cât mai multe, nu să progresezi. Dar, acel succes mi-a deschis uşi care nici nu realizam că există.“


6 titluri de Mare Şlem a câştigat Becker: Australian Open (1991 şi 1996), Wimbledon (1985, 1986 şi 1989), US Open (1989)