Adegbuyi, interviu-spectacol: „Acum şi Cristiano Ronaldo mă ştie!“ VIDEO

Adegbuyi, interviu-spectacol: „Acum şi Cristiano Ronaldo mă ştie!“ VIDEO

Invitat la „Adevărul Live“, la trei zile după victoria carierei, cu marocanul Badr Hari, kickboxer-ul de 35 de ani a explicat etapele prin care a trecut până la momentul magic de la Rotterdam.

„Adevărul“: Spune-ne, mai întâi, unde te-ai născut şi cât eşti de român?
Benny Adegbuyi: Sunt jumătate român, jumătate nigerian. Mama mea e româncă, tatăl meu e nigerian. S-au cunoscut la facultate, la Cluj-Napoca, acum mulţi ani. Eu m-am născut la Cluj, am copilărit undeva, la Aiud. Am fost plecat în Nigeria doar o scurtă perioadă, după care am revenit în România. Deci, toate amintirile mele sunt legate de România. Şi chiar dacă am origini nigeriene, mă simt mai român decât mulţi români, ca să zic aşa.
 
Câţi ani ai trăit în Nigeria?
Ştiu că am plecat în Nigeria, pe când aveam 2 ani şi m-am întors în România pe la 6-7 ani. Am început şcoala în România şi de atunci n-am mai plecat niciodată. Despre Nigeria nu ţin minte mare lucru. Am nişte amintiri vagi. Chiar îmi doresc, în viitorul apropiat, să ajung, din nou acolo. Chiar voiam să merg anul ăsta, dar uite că nu s-a putut din cauza pandemiei. Vreau să văd şi eu cum e acolo. Totuşi, tatăl meu e de acolo şi vreau să văd dacă amintirile mele de acolo corespund cu ce e acum în Nigeria. 
 
Am citit, undeva, că tatăl tău v-a părăsit, când erai un copil. E adevărat?
Nu. Nu e adevărat. Tatăl meu nu ne-a părăsit. Părinţii mei, pur şi simplu, s-au despărţit. N-a mai mers relaţia. Se mai întâmplă. Nu suntem noi primul caz. Noi păstrăm şi acum legătură. Eu vorbesc cu tatăl meu. Am vorbit mereu cu el. A venit în România de multe ori. Acum, după victoria cu Badr Hari, primele persoane care m-au sunat au fost cei din familie. După care şi el, şi prietenii. El e mândru de mine! E profesor universitar în Nigeria. Asta după ce a terminat Politehnica în România. În Nigeria, după cum se ştie, industria petrolieră e foarte dezvoltată. De aceea, tatăl meu mereu îmi spunea că şi-ar fi dorit să fiu inginer petrolist. Dar uite că eu am ajuns luptător (râde).
 
Fizicul împunător de la el l-ai moştenit? 
Da. Şi el are 1,95 de metri înălţime. Am unchi, fraţi de ai lui, care au fiecare 2,05 metri.
 
Cum ai fost atras spre zona sporturilor de contact? 
Am început să practic sporturile de contact de mic. Mama mea m-a dat la karate de mic. În Aiud, unde locuiam eu, era un club de karate foarte bun, cu antrenorul Nicu Crăciun, care avea sportivi de elită. Şi fiind un băiat mulatru, într-un orăşel plin de albi, imediat după căderea comunismului, probabil, mama mea m-a dat la karate, gândindu-se că ar fi bine să ştiu să mă apăr (zâmbeşte). De acolo a început totul. Am rămas cu o plăcere şi o afinitate pentru sporturile de contact. Şi ulterior am făcut puţin box. De fapt, am făcut de toate. Am făcut şi baschet, am făcut şi fotbal, dar, când am devenit mai matur, am tras mai mult către această zonă, către kickboxing.
 
 
E un sport dezvoltat în România?
Da. S-a dezvoltat aici foarte tare. Eduard Irimia, la începuturile kickboxing-ului românesc, a organizat nişte gale foarte bune. Şi suntem un popor de oameni talentaţi şi a fost uşor să creştem. Noi, ca ţară, în kickboxing-ul mondial, ne plasăm destul de bine, zic eu. 
 
Sunt bani în kickboxing?
Da. Depinde de nivel. Fiind profesionist şi semnat cu cea mai mare promoţie de kickboxing din lume, evident, mă concentrez doar asupra sportului şi încerc să trăiesc doar din asta. Evident, depind şi de contractele de imagine, pentru că în kickboxing nu sunt la fel de mulţi bani ca în lumea boxului sau în fotbal. Într-adevăr, la un nivel mai mic, sportivul are de suferit, fiindcă nu sunt foarte mulţi bani în sporturile de contact, din păcate.
 
Ce sumă ţi-a adus victoria de acum cu Badr Hari?
Nu pot să vă spun suma exactă, dar, după această luptă, am luat una dintre cele mai mari sume din cariera mea de până acum. 
 
Ai avut emoţii mari înainte de meci?
La fiecare meci sunt emoţii. Ele sunt însă constructive pentru mine. Şi pentru meciul ăsta, evident, au fost puţin mai multe. Pentru că, totuşi, Badr Hari e un luptător foarte faimos. E unul dintre cei mai buni luptători din lume. În ceea ce îl priveşte, nu ştiu dacă m-a subestimat. Dar dacă a făcut asta, atunci a făcut o greşeală (râde).
 
Unii au zis că l-ai învins, fiindcă nu mai e în formă. Cum l-ai simţit tu pe Badr Hari în timpul meciului?
E încă în forţă, e foarte bine pregătit, e unul dintre cei mai buni luptători din lume. Ştii cum e? Nu poţi să mulţumeşti toată lumea. Mereu se vor găsi unii care vor comenta. Ba că Badri Hari e prea bătrân, ba că nu mai era în formă, bă că nu mai era bun. Dacă câştiga el, aceeaşi oameni ar fi spus: „Aţi văzut? Benny nu se ridică, de fapt, la nivelul lui!“. Acum că am câştigat eu, e Badr Hari prea bătrân...Eu ştiu ce am făcut, ştiu cum e el. El a acceptat meciul, s-a simţit pregătit, a avut şi el o perioadă lungă de antrenamente. 
 
Visez victoria cu el şi noaptea, de când s-a terminat meciul?
Nu. Mă bucur că am reuşit această performanţă. Într-adevăr, am urmărit înregistrarea meciului de mai multe ori de duminică până acum. Am vrut să văd ce am făcut, unde am greşit, am vrut să văd şi lucrurile bune. A fost un meci bun, per total. Am reuşit să ne păstrăm tactica, tot ce am lucrat la antrenamente ne-a ieşit. De asta sunt mândru. Ştiam că Badr Hari a mai avut accidentări la picioare, că acolo e zona lui sensibilă. Şi tactica noastră a fost să începem cu lovituri aplicate acolo. Am dat peste braţe, peste picioare şi uite că a funcţionat.
 
El cum a fost după meci? Aţi vorbit?
Era supărat, deprimat. E normal. Eu am fost fair-play. Am mers la colţul lui, l-am felicitat. Mi-a zis „Felicitări“, aşa, cu jumătate de gură. După care a plecat spre vestiar. Îl înţeleg. E urât să pierzi în faţa unui adversar despre care spui, săptămâni la rând, că îl distrugi. Şi apoi el să te facă knock-out, să-ţi rupă picioarele, să-ţi provoace o fractură de piramidă nazală sau ce s-a întâmplat pe acolo.
 
 
Cum s-a schimbat viaţa ta după victoria cu Badr Hari?
Nu s-a schimbat nimic, să ştii (râde). În afara faptului că am confirmat că sunt unul dintre cei mai buni luptători din lume şi că acum nu mai poate să zică nimeni nimic. Bine, repet, mereu o să fie nişte oameni care o să comenteze câte ceva...În rest, am devenit, oficial, challenger pentru centura mondială. Probabil, acum sunt mai cunoscut în România, în lume. Probabil, mă ştie şi Cristiano Ronaldo (râde). Că el e prieten bun cu Badr Hari. Şi îl ştie acum pe Benny din România, care l-a bătut pe Badr Hari (râde). În rest, nu s-a schimbat nimic. Eu am rămas acelaşi Benny pe care îl ştie lumea. Şi voi munci, în continuare, la fel. 
 
Cu cine ai vrea să ai meciul de centură? Cu Verhoeven sau cu Ben Siddik?
(Oftează lung) E o întrebare dificilă. Totuşi, mi-aş dori să câştige Rico Verhoeven. E colegul meu, e partenerul meu de antrenament. Şi la fel cum îşi dorea să câştig eu meciul cu Badr Hari, acum şi eu sunt fanul lui. Evident, dacă s-ar întâmpla aşa, după aceea, trebuie să ne luptăm noi pentru centură. Chiar dacă suntem colegi şi ne antrenăm împreună, la un eventual meci, vom intra în ring şi ne vom bate, pentru că suntem profesionişti. Şi indiferent cine câştigă, vom rămâne prieteni. 
Au fost kickboxeri care s-au luptat până la 42 de ani. Deci, teoretic, eu aş mai avea vreo 7 ani de luptă. Dar nu vreau să rămân în activitate atât de mult. Îmi voi asculta corpul şi, când simt că nu mai pot, mă voi retrage.
 
N-am avut accidentări grave în carieră. Am avut o ruptură de ligamente la genunchi. În rest, mici contuzii, nimic grav. Sunt durabil, ca o baterie Duracell. Nu mă stric foarte repede. 
Benny Adegbuyi, kickboxer
 

VEZI, INTEGRAL, INTERVIUL DAT DE BENNY ADEGBUYI

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările