Să nu spui!

E bine să nu fii surprins în viaţă. Să te pregăteşti pentru toate. Să nu rămâi blocat, cu sprânceana ridicată. Mie mi s-a întâmplat asta, când am ascultat răspunsul doamnei ministru Lipă la întrebarea: „Aţi fost vreodată lovită în carieră, doamna ministru?”.

A replicat atât de natural, că m-am înfricoşat: „Chiar dacă am fost lovită nu o să spun pentru că de antrenorii mei care m-au scos campioană olimpică, vice-campioană olimpică, mondială, europeană si dacă mă călcau în picioare sau m-ar fi călcat în picioare, astazi, dacă mi-ai pus întrebarea asta, nu o să îţi răspund niciodată decât o să îţi spun despre ei tot respectul că m-au scos campioană olipmică”.

Deci, doamna Lipă spune – cu vorbele domniei sale – că nu contează mijloacele ca să îţi atingi scopurile. Totul e să ai succes. Pentru asta merge şi o sfântă de bătaie.

Puteam să înţeleg, până la un punct, atâta îngăduinţă faţă de bătaie. Alte vremuri, alte performanţe. Dar, în anul 2016, om matur, ministru, să nu tresari, să nu nuanţezi că poate modelul tradiţional „vrei performanţă, acceptă bătaia” nu e cea mai bună metodă, mă sperie. Mă sperie să nu accepţi că poţi înlocui bătaia umilitoare - cum  altfel decât umilitoare, când un copil nu poate reacţiona în faţa autorităţii? (în cazul acesta un antrenor sau profesor, în cazul domestic părinte sau soţ) -  cu vorba, cu argumentul.

Membră a guvernului Cioloş, doamna Lipă face şi o comparaţie... tehnocrată: „În performanţă e ca o căsnicie. Rufele murdare nu se spală în public, ci în familie”. Vai de femeile care reclamă bătăile primite. Să tacă si să se spele în familie.

Mă sperie să nu accepţi că poţi înlocui bătaia umilitoare - cum  altfel decât umilitoare, când un copil nu poate reacţiona în faţa autorităţii? (în cazul acesta un antrenor sau profesor, în cazul domestic părinte sau soţ) -  cu vorba, cu argumentul.

Totul pleacă de la memoriile Mariei Olaru, constestate de unii pe motiv că mărturiile vin prea târziu. Prea târziu pentru cine?

Nu ştiu cât şi ce e adevărat din ce a scris Maria Olaru. Dar ştiu că sunt amintirile ei, iar fiecare e liber să ţină cont de ele sau nu. Dar nu le putem nega. Pentru că nu i le-am trăit, parafrazând-o pe Nora Iuga. E exclusiv treaba ei cand a simţit momentul că e pregătită să vindece ceea ce la vârsta de 16 ani era o rană deschisă. Dar să întorci spatele unei realităţi, nu neapărat adevăr absolut, să mai adaugi şi că e nomal ca performanţa să fie realizată sub bătaie, de abia atunci depui mărturie despre frustrarea si complexele tale ca antrenor, profesor, maestru sau ce îşi închipuie fiecare că e în raport cu un copil.

Cred că tradiţionala „palmă la fund” poate fi înlocuită cu o discuţie. Eu nu cred că o palmă la fund face mai mult bine decât cuvântul, decât argumentul. Când loveşti îţi arăţi doar frustrarea de a nu şti cum să înţelegi şi cum să fi înţeles. Poate că doamna Lipă considera la 16 ani că e bine, dar la vârsta asta aşteptam să propună alte variante pentru performanţă.

Articolul din GSP ne spune care a fost reacţia de culise a ministrului Lipă: s-a apropiat de urechea fostei gimnaste şi i-a spus, strângând-o în braţe: „Ştiu, Marie, că aşa e, dar nu trebuie să spui!”.

Asta este esenţa decantată în generaţii a unei mentalităţi mai dureroase ca o palmă grea, mai ofensatoare ca dispreţul: să nu spui!