1001 de clone ale Moşului

Un costum de doi lei, o scufie roşie îndesată pe cap şi o lopată de vată pironită sub nas, iaca Moşu'.  Fâl-fâl, toată ziua prin jungla urbană la vânătoare de roni.

N-apuci să faci doi metri pe stradă şi trosc!, Moşul cu pancarta, chitit să îţi fofileze în cap ideea că fără crema lui de uns în cot „Magia Crăciunului”, tu, copilul şi tot neamul, veţi fi nefericiţii acestei ierni. Dar rezişti şi-ţi vezi de drum. Cine se crede el?  Damfurile astea sunt fumate de mult! 

Cu chiu, cu vai îţi croieşti drum printre moşii stradali ce te îmbie la fericire cu chinezării, vacanţe lowcost, mături, pături şi vopsele. 

Uşurat, te înghesui într-un mall. Credeai că ai scăpat. HO-HO-HO!, abia aici începe marele pericol. Fără niciun avertisment, pe toate aleile se prăvale valul de Moşi pe tine. Ţi se face roşu în faţa ochilor şi în cap îţi dăngănesc clopoţei. „Ăla micu' ” ţipă că vrea la Moşu', vrea cadou. A ochit un Moş ţanţoş în raionul de jucării. Tu nu te-ai prea apropia că vezi de la o poştă că Moşul cel ţanţoş e cam plictisit şi că ridică puştii ca pe sacii de cartofi. Nu prea ai chef să-i instalezi zâmbetul mecanic şi rece în albumul cu amintiri al copilului. Dar... nu-l  poţi decepţiona pe „ăla micu'”. Cumperi un cadou şi te pui la coadă. O jumătate de oră stai ca barza, când pe un picior, când pe altul. Când, în sfârşit, îţi vine rândul, alte urlete. Pironit în braţele stafiei roşii cu barbă, puştiul urlă că vrea jos. Tu te chinui să linişteşti copilul şi să-l faci să stea locului măcar până faci trei poze. În spatele tău bunicuţele şi buneii se agită, pufăie pe nas, bat din picior şi îţi sâsăie veninos: „Haideţi că ne prinde Anul Nou la coadă! Şi avem şi noi copii.”

Ufff, cu pozele făcute, eşti voios o miime de secundă. Miimea aceea de secundă în care îţi recuperezi, din braţele stafiei, progenitura. De îndată ce o pui jos, ţin-te plânsete şi decepţii. „Ăsta nu e Moşul cel adevărat,” Cadoul îl păstrăm, că el e „adevărat”. Sufli uşurat că şi banii pe care i-ai dat pe cadou adevăraţi şi mulţi au fost. 

Şi o porneşti iar val-vârtej prin magazin în căutarea unui Moş cât de cât mai acatări pe care puştiul să îl declare ca fiind adevărat. Îi cântăreşti de la distanţă, preventiv. Dintr-o aruncătură de privire ocheşti unul frumos la cofetărie. E rotofei, bătrân, costumul e cu sclipicele. Dar vinde numai prăjituri şi nu se fotografiază cu jucării cumpărate în alte magazine. Înainte să apară pe radarele puştiului faci stânga-mprejur şi îţi tragi sufletul într-un magazin de metalo-chimice. Cât îţi tragi sufletul şi recalculezi traiectoria, mai cumperi şi trei cuie că „sunt la solduri şi nu ştii când ai nevoie de ele”. Identifici alt Moş la magazinul de parfumuri. Iar stânga-mprejur şi iar ţop-ţop în magazinul de cuie.  

După trei ceasuri de învârteală, portofelul e gol, traista e plină de cuie, puştiul urlă, toate te dor. Nu mai vrei Moşi, doar un mare şi teribil Grinch care să îi ia de-a valma pe toţi, cu bărbi şi daruri cu tot. 

În drum spre casă te împiedici iar de Moşul cu pancarta. Dacă tot nu ai găsit nimic din ce îţi trebuia, măcar o alifie de uns în cot  „Magia Crăciunului” să-ţi cumperi că e de sezon şi nici nu costă mult. 

Acasă, scoţi televizorul din priză, nu care cumva să mai sară din el vreun pui de moş publicitar. Propteşti copilul în faţa unei cărţi cu animale dintr-o ţară africană unde iarna NU E-XIS-TĂ şi tu te ungi pe îndelete cu „Magia Crăciunului” tot de-a roata coatelor. 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-e dor de vremea când comercianţii nu clonaseră încă Moşul. De vremea aceea în care Moşul ne cultiva cu sârg imaginaţia şi nu scobea la sânge portofelul. 

În Transilvania copilăriei mele, în toate nopţile lui decembrie, cerul se umplea de stele. Tata le scotea una câte una din poveşti şi le atârna în cer. Ne strângeam cu toţii la casa bunicului. Aşezat pe scăunelul din faţa sobei, bunicul cânta colinde. Noi cântam cu el. Şi Dumnezeu cânta cu noi. Venea desculţ prin zăpadă şi se proptea într-o iconiţă deasupra patului. Cerul cădea pe pământ şi eu umblam prin el ca prin sertarele din bibliotecă. 

În ajun, ghetuţele se cocoţau pe geamuri, ţantoşe, cu buza plină de cremă Guban şi cu şireturile desfăcute larg. Şi moşul venea pe furiş. N-aducea el prea multe. Nu ne stropşea nici visele nici imaginaţia cu obiecte. Nu legăna nici capricii de copil orbit de prea multe sclipicele. Doar câte o portocală punea şi aprindea cu ea sufletul ghetuţelor. 

Clonele Moşului ne creează nevoi, ne fitilează perfid în cap ideea că fericirea nu se conjugă cu verbul a fi ci cu verbul a avea. Că iubirea se declină în liste lungi de cadouri şi preţuri cu multe zerouri. 

Din când în când ne mai trezim şi protestăm. Din când în când ne mai trezim şi opunem rezistenţă. Dar Clonele sunt prea multe, spaima noastră de a nu fi părinţi buni e prea mare. Şi, an de an, sfârşim decepţionaţi şi obosiţi, ungându-ne în coate cu „Magia Crăciunului” şi triind cuiele pe care ne-am risipit banii.