„Nebunii politici“ ai regimului comunist

Despre militarizarea unor spitale psihiatrice aşa-zis speciale, înconjurate cu sârmă ghimpată şi "dotate" cu câini de pază şi securişti nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Un interviu cu medicul psihiatru Ion Vianu.

Represiunea psihiatrică pe care regimul comunist din România a aplicat-o după modelul sovietic încă din anii ’60 a fost, după atrocităţile reeducării, poate cea mai oribilă operaţie pe cord deschis a sufletelor – nu ne-am propus să discutăm aici şi despre sutele de mii de deţinuţi politici care au fost supuşi unor chinuri inimaginabile, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa între pereţii celulelor. 

Reprimarea bolnavilor psihici şi a disidenţilor împotriva regimului totalitar, internaţi cu forţa în stabilimente de psihiatrie, a fost amplificată pe la mijlocul anilor ’60 prin militarizarea unor spitale aşa-zis speciale, înconjurate cu sârmă ghimpată şi "dotate" cu câini de pază şi securişti care vegheau zi şi noapte la tot ce se întîmpla cu disidenţii "pacienţi", dar şi la modul cum medicii racolaţi de Securitate îşi respectau angajamentele. Militarizarea unor asemenea spitale de psihiatrie a corespuns cu un discurs ţinut de Ceauşescu în anul 1968 la Cluj, cu ocazia deschiderii anului universitar. Citez un fragment care dă seama de ura dictatorului împotriva oponenţilor regimului: "Fără îndoială, tovarăşi, nici un ţăran cooperator, nici un lucrător din staţiunile de maşini şi tractoare sau din gospodăriile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare sau din şcoli, din institutele de învăţământ nu ar putea îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului în România. Fireşte, pot să mai existe nebuni şi vor fi întotdeauna, dar, pentru nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă."

"Disidenţi care nu aveau alt simptom psihiatric decât disidenţa"

Pornind de la faptul că represiunea psihiatrică este şi azi o realitate tăcută, i-am solicitat medicului psihiatru Ion Vianu un interviu despre abuzurile regimului comunist împotriva oponenţilor sistemului totalitar. Pe unele dintre aceste abuzuri medicul Ion Vianu le-a trăit „pe viu“ înainte de a emigra în Elveţia în anul 1997, după ce se implicase în mişcarea lui Paul Goma, fiind printre puţinii care au avut curajul să semneze Apelul lansat de scriitorul proscris chiar şi după 1990,  care a murit pe 25 martie anul acesta la Paris.

Domnule Ion Vianu, după revenirea în România în 1990, aţi fost unul dintre puţinii medici psihiatri, dintre care i-aş mai numi pe Valeriu Ţuculescu şi Aurel Romila, care v-aţi implicat în denunţarea represiunii psihiatrice îndreptate împotriva oponenţilor regimului comunist. Cum erau persecutaţi, pe de o parte bolnavii mintal, iar pe de altă parte disidenţii împotriva lui Ceauşescu, în anii în care aţi fost medic psihiatru la  Spitalul Clinic de Psihiatrie "Prof. dr. Al. Obredgia" din Bucureşti?

Trebuie făcută aici o distincţie. Internarea bolnavilor mintal cu ocazia unor evenimente politice, precum vizitele unor demnitari comunişti în România, este numai o parte, relativ minoră, a psihiatriei politice. Aspectul major l-a constituit internarea şi supunerea la tratamente psihiatrice a unor disidenţi care nu aveau alt simptom psihiatric decât disidenţa. Despre aceste cazuri s-a exprimat public Paul Goma, iar dintre medicii psihiatri doar eu, în anul 1977 aflându-mă încă în România. Am expus pe larg problematica în cartea mea Exerciţiu de sinceritate şi în Addenda la Amintiri în Dialog.

În perioada când lucram la Secţia de psihiatrie a Spitalului Obredgia, fost dr. Marinescu, între 1963 şi 1977, în mai multe rânduri, dar nu pot preciza de câte ori, venind dimineaţa la clinică, constatam că în cursul nopţii fuseseră aduşi cu Miliţia, după ce fuseseră ridicaţi fără nici un mandat de la domiciliile lor, un număr de bolnavi psihici. Erau într-adevăr bolnavi "cu dosar", adică cu o patologie recunoscută. Dosarele lor clinice (foile de observaţie) erau deja scoase de la arhivă. Cert e că nu toţi erau bolnavi din Bucureşti, "cu dosar", ci erau şi alţii, care nu sufereau de vreo boală psihică, dar pe care cineva, Miliţia şi Securitatea desigur, îi considera ca fiind „periculoşi“, capabili să producă „dezordine“ atunci când anumiţi conducători din fostele ţări comuniste erau primiţi de Ceauşescu şi apăreau în public, la mitinguri sau în cursul defilării prin Bucureşti în limuzine decapotabile, ovaţionaţi de poporul adus cu forţa să aplaude "măreţele realizări ale comunismului". Astfel de situaţii se repetau cu diverse ocazii, dintre care aş numi vizitele în România ale lui Leonid Brejnev şi Kim Il Sung, de acestea îmi amintesc. "Pacienţii" erau internaţi cu forţa, fără forme administrativo-judiciare, şi erau lăsaţi să plece acasă imediat după ce demnitarul în cauză părăsea România. Noi, medicii din secţii, nu le prescriam medicaţie. Erau, cum se zicea, "la hotel". 

Au fost şi medici psihiatri implicaţi în operaţiunea "nebunii politici"? Altfel spus, putem vorbi de medici psihiatri care şi-au încălcat jurământul lui Hipocrate şi au făcut pactul cu diavolul, călcând nu pe cadavre, ci pe creiere? 

Era evident că Miliţia poseda o listă cu pacienţii presupuşi "periculoşi", dar cine făcuse această listă şi o ţinea la zi, putând activa oricând la cererea Partidului operaţiunea de internare a disidenţilor în spitale de psihiatrie, nu se ştia. În orice caz, existenţa acestei liste a victimelor psihiatriei politice presupunea obligatoriu o colaborare între organele de Miliţie şi anumiţi psihiatri. 

În anul 2003, când aţi ţinut o conferinţă la Şcoala Memoriei de la Sighet organizată de Academia Civică, aţi vorbit despre o serie de cazuri de represiune  a opozanţilor sistemului care erau declaraţi bolnavi psihic şi internaţi în aşa-numitele ospicii. Vă rog să relataţi unul din aceste cazuri pe care le-aţi trăit "pe viu".

Sunt momente în care trebuie să iei hotărâri care îţi determină toată viaţa. Într-o zi, şeful meu de catedră m-a convocat şi mi-a spus că a venit un ofiţer de Securitate însoţind un tânăr student pe care trebuie să-l aresteze, dar că, în cazul în care i-am pune un diagnostic medical, ar putea să scape. Era vorba de un băiat de vreo 22 de ani, care era student la Politehnică şi care, având un conflict cu responsabilii de la Uniunea Tineretului Comunist, declarase că comunismul este un lucru tot atât de rău şi de nefast ca şi nazismul. Fusese denunţat şi urma să fie arestat conform unui articol din Codul Penal, ofensă adusă orânduirii socialiste sau aşa ceva. Îl adusese pur şi simplu de zgardă acel ofiţer. Eu am acceptat propunerea şefului meu să-l examinez şi iarăşi aici mi-am luat o grea răspundere, pentru că băiatul acesta urma să fie trimis la închisoare. L-am examinat, am văzut că era sănătos şi i-am spus ofiţerului: "Eu găsesc că acest tânăr este sănătos. Dacă vrei să-l arestezi, n-ai decât să-l arestezi." Şi nu l-a arestat, ceea ce înseamnă că Securitatea voia să scoată castanele din foc cu mâna psihiatrilor, iar eu făcusem oarecum proba experimentală că un anumit grad de rezistenţă poate da rezultate.

După căderea comunismului, nimic sau aproape nimic nu s-a scris despre cei răspunzători de represiunea psihiatrică la care au fost supuşi oponenţii regimului totalitar. Nimeni nu a fost tras la răspundere, nimeni nu a fost adus în faţa Justiţiei. Cum vă explicaţi această formă de amnezie a noilor autorităţi politice şi a societăţii în general?

După decembrie 1989, Asociaţia Psihiatrilor Liberi, condusă de dr. Valeriu Ţuculescu, a ajuns la concluzia că „şeful“ acestor operaţiuni fusese dr. Constantin Gorgos de la Spitalul Titan, care azi îi şi poartă numele. Ţuculescu însuşi era credibil, în măsura în care fusese în timpul regimului comunist funcţionar la Ministerul Sănătăţii, însărcinat cu supravegherea asistenţei psihiatrice. Deci cunoştea realitatea. Gorgos a negat cu obstinaţie orice relaţie cu organele de represiune. Polemica s-a întrerupt, Gorgos murind de cancer pe la jumătatea anilor ’90.  Ministerul Sănătaţii cu diverşii lui miniştri de stânga şi de dreapta a refuzat succesiv accesul la arhive în această problemă, după cum a refuzat să colaboreze şi în problema persecuţiilor psihiatrice ale disidenţilor. 

Poate că viitorul apropiat va face lumină în privinţa acestor forme de tortură a creierelor?

Se poate. Dar acest lucru nu cred că va depinde de factorul politic, ci mai degrabă de interesul pentru adevăr al societăţii civile. 

George Arun - Deutsche Welle