Fiindcă hazardul are un simţ curios al umorului, două decenii mai târziu chiar m-am ocupat, la ziar, de rubrica Dicţionar de înţelepciune. Am schimbat-o radical, încercând să găsesc pilde care să se potrivească perfect chestiunilor arzătoare ale zilei, ba ceva îmi spune că această pasiune de colecţionar a fost transmisă mai tinerilor mei colegi, toţi deveniţi prieteni, care au preluat rubrica şi au cultivat-o, la acel ziar şi apoi la altul, cu râvnă, talent, devotament, căci se cuvine să tratezi cu toate responsabilitatea mai ales fleacurile.

De aceea, când m-am gândit să mă las de fumat, am căutat prin colecţia afectivă ce au spus oameni mai mari despre asta. În fruntea listei tronează Mark Twain care a zis, nu ştiu dacă a fost chiar primul, că pentru el renunţarea la fumat era cel mai simplu lucru de pe lume. El însuşi o făcuse de mii de ori. De altminteri, Twain avea nişte principii simple: să nu fumeze când doarme şi să nu se oprească din fumat atunci când e treaz. Port în suflet şi replica aproape inenarabila, de un umor involuntar magnific, al actriţei Brooke Shields: fumatul ucide; iar dacă eşti ucis, pierzi o parte foarte importantă din viaţa ta!!! Mi-e drag şi Clement Freud când zice că dacă te laşi de fumat, nu trăieşti mai mult, ci doar totul pare mult mai lung (asta aveam să o aflu însă în luna de cazna de după renunţare). În fine, Bill Maher, actorul meu favorit de stand-up comedy, susţine că acum vor să interzică fumatul în locuri în care se strâng zece sau mai multe persoane pe săptămână, ceea ce înseamnă că Madonna n-are voie să mai fumeze în pat.
 
Să te laşi de fumat nu e deloc o glumă, o spun cu toată mâhnirea de ex-fumător pătimaş, care a iubit ţigara mai mult decât pe sine. Fumatul a fost pasiune, refugiu, plăcere sălbatică, cel mai statornic prieten, sursă primară de creativitate şi de curaj, partenerul de nădejde într-o lume în care angoasa mea cea mai mare se numea spaima că voi muri de plictiseală. Or, cu ţigara nu m-am plictisit niciodată, nici în staţiile de autobuz la minus 25 de grade, nici după sex şi mai ales nici înainte, nici când ignoram faptul că o nefumătoare şi-ar putea imagina că sărută o scrumieră. Fumatul nasol, fumatul din armată ca unic aliat, fumatul mecanic, fumatul când îţi crapă capul, fumatul care transformă orice băutură în altceva decât, vorba veche, pişat de nemţoaică beată, fumatul care îmbâcseşte hainele, fumatul de ziarist pe care-l prind nopţile la serviciu arzând nu doar hârtie, ci el însuşi, de actul creaţiei învăluite în fum - am cunoscut şi adorat toate aceste forme de plăcere sadică, trăită de un om care era capabil să înceapă şi al treilea pachet pe zi, dar două le sugea sigur.

Cred că am peste o lună de când m-am lăsat, nu mai vreau să număr zilele, întrucât risc să mă întorc la sevrajul de la început, când absentam din propria mea viaţă a€“ mă uităm în gol ca un natărău, neştiind ce să fac cu mâinile, cu gura, cu mine. Am aplicat metoda pe care o recomand tuturor, e singura pe care o ştiu şi, oricum, nu cred în paliative: renunţarea totală, din prima, fără ezitare, fără dozări, promisiuni, plasturi şi alte prostii. Te laşi şi gata. Sigur, îţi vine să îţi muşti mâinile, ţi se pare că nu te-ai despărţit cum trebuie de ţigară, ai vreo s-o mai simţi o dată în gură, să mai fii o dată Alain Delon vorbind fără să ţi se mişte ţigara în gură, nu ştiu cum naiba le iese figura asta atât de bine francezilor, sau măcar Humphrey Bogart, care a jucat exact atât cât a fumat şi invers.
 
Am fumat un sfert de veac şi, dacă pun la socoteală şi cei trei ani în care am fumat înainte să mă las, pentru un an, la vârstă de 19 ani, cred că ies vreo 28 cu totul. O viaţă de om în care, cu riscul de a-i intriga pe cei care n-au făcut-o niciodată, mi-a fost bine. Obişnuiam să glumesc că în familia mea, în afară de tata şi de bunicul pe linie paternă, nu s-a prăpădit nimeni de fumat, aşa că n-am nicio problemă.
 
OK, sunt şi lucruri pozitive: nu mai gâfâi când urc scările, parcă mi s-au mai dezumflat gleznele, mi se spune că tonalităţile sforăitului meu din ultima vreme converg spre gradaţia suportabil. Nimic din toate astea nu contează însă câtă vreme mă consider în continuare fumător înrăit. Doar că m-am lăsat. Un an, mi-am propus eu, după care poate mă reapuc.

Poate mă reapuc şi mâine. Mă simt însă teribil de impresionat de voinţa mea, asta fiind o noţiune pe care înainte o cunoşteam doar din dicţionare. Ceea ce e cel mai important, aş vrea să subliniez asta, este că am făcut-o în primul rând pentru mine şi pentru sănătatea mea (râdem, glumim, dar nu sunt chiar inconştient, oricât m-aş hlizi pe seama pseudo-studiilor privind nocivitatea fumatului pasiv şi oricât m-ar îngrijora restricţiile de fumat de aiurea, percepute de mine ca pe un atac la adresa libertăţilor individuale).
 
Am făcut-o însă şi pentru cineva extrem de drag. Aşa că, sintetizând, eu, demn nepot al celui la a cărui înmormântare cineva a pus o ţigară în ţărâna de deasupra sicriului, că să nu se plictisească pe lumea cealalalta, îndrăznesc să vă zic aşa, banal şi pe şleau: ţineţi la voi? Mai ţineţi şi la altcineva în afară de voi? Atunci, lăsaţi-vă de fumat! Nu e o mare scofală, oricât vi s-ar părea de greu. Iar cei care pretind că viaţa e mai mişto, aerul mai respirabil, fructele mai gustoase dacă te laşi va mint cu neruşinare.
 
Nu e mai mişto, dar pe bune dacă nu e mai bine, ca să nu menţionez că rămâneţi şi cu nişte bani. Ei?

 

Acest text a fost publicat prima dată pe blogul personal: horiaghibutiu.wordpress.com