Iscusinţa de „a greşi”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Întâlnim adesea oameni care, atunci când le semnalezi greşelile făcute, încep numaidecât, cu o candoare de pus în ramă, să le accepte şi să le justifice amănunţit, prezentându-şi aproape ceremonios scuzele ― inocenţa lor devenind astfel debordantă. Nimic nu a fost făcut cu intenţie.

Ei sunt întotdeauna, fără rest, inofensivi. Ceea ce i-a dus la greşeală a fost ori copilăroasa ”neatenţie de-o clipă”, ori fatidicul ”ceas rău”. Regretul lor este categoric şi cu mult mai mare decât efectele greşelii comise, indiferent care vor fi fost acestea. Aşadar sunt de iertat, sunt de îngăduit, sunt chiar de pus la rană. Un singur lucru le scapă totuşi din vedere, rămânând astfel neexplicat: cum se face că, atunci când cad în ”greşeală”, aceştia ”greşesc”, fără excepţie, numai în favoarea lor?

Greşelile lor sunt întotdeauna cu plus, cu minus, niciodată. Ei n-au obiceiul să greşească în pierdere. Prin neştiutele mecanisme ale norocului, ei greşesc permanent în câştig. Tot timpul sunt în slujba paradoxului: greşesc bine, adică.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite