Şi cărţile se mănâncă, nu-i aşa?

România e fără doar şi poate ţara paradoxurilor, în România s-ar putea să se mănânce cărţi, deoarece altfel nu-mi explic cum se face că oameni (şi cunosc destui), care, din 1990, vând alimente, ţigări, băuturi de tot soiul, în lanţuri (mici, mari?!) formate din 5, 10, chiar 20 ”puncte de lucru”, adică de

magazine, şi, cu toată evaziunea lor fiscală, cu toate fentele lor contabile, fiindcă au făcut, se ştie (cred că nu mai e un secret pentru nimeni faptul că de la simplul zidar sau profesor şi până la vârful afacerilor, cei mai mulţi, la o adică, n-ar fi de acord cu confiscarea averilor dobândite ilicit) nu au reuşit să închege averi mai mari de 3-4-5 milioane de euro (în condiţiile în care, zilnic, magazinele lor sunt pline de lume, aştepţi chiar şi 10-15 minute până îţi vine rândul la casă) -- asta în vreme ce patronii unor edituri, numite ”edituri mari”, au ajuns să strângă averi de 10-20-30 milioane de euro; unul dintre ei chiar declara odată că a plătit într-un an impozit de 2,5 milioane de euro, adică aproape averea unuia care vinde găini şi hamsii. Ca să nu mai vorbim de autori care au strâns, în doi, trei ani, averi de două, trei, chiar 500 de mii de euro. Oare cum e posibil aşa ceva? Cine sunt cumpărătorii, cine sunt cititorii acestora, într-o ţară cu peste 50% analfabeţi funcţional şi cu cca. 30% analfabeţi absolut, din câte spun unele statistici? Cine i-o fi îmbogăţit într-atât? Ai cui, oare, or fi fost banii aceia investiţi de către aşa-zisele ”edituri mari” în cărţile şi autorii ”de succes”. S-or fi împrumutat ”marii editori” în bănci pentru a publica un ”scriitor de succes”, făcând avere din adaosul comercial aplicat cărţii vândute, aşa cum se procedează în cazul scrumbiilor, mujdeiului şi mămăligii? Mie îmi vine greu să cred. Şi-atunci…?

Cu mulţi ani în urmă, la cea mai mare librărie din Iaşi, de pildă, întrebând una dintre vânzătoare, fiindcă am acest obicei, atunci când mai umblu prin ţară, despre cartea unui ”scriitor de succes”, aceasta, după ce a verificat, în calculator, a răspuns: ”Da, o avem. Am avut două. Una s-a vândut şi una mai e încă la raft, dacă doriţi s-o cumpăraţi.” Oare unde va fi fost trimis restul tirajului, cele aproape 100 de mii de exemplare (în două ediţii), din câte ni se spunea, dacă în cea mai mare librărie dintr-un oraş ca Iaşiul au fost numai două exemplare? La Gheboaia? La Dăbuleni? La Dolhasca? Aşadar, în România, e posibil să se mănânce şi cărţi, totul e posibil -- deoarece cu cititul ştim cum stă treaba. Dar, până una alta, s-auzim de bine!