Seara, cînd vine vremea să-şi scoată căştile, generaţia în vigoare trage pătura peste golul din urmă şi are un plan pentru a doua zi: mai vedem mîine, cînd s-or deschide. Ce? Toate alea.   

Aşa cum se poate citi mai sus, adevărul nu stă la taifas în limbi materne. Adevărul se arată într-o limbă străină care foloseşte cuvinte cunoscute, dar vorbeşte în imagini de neînţeles. Traducerea mormanului de rable şi aiureli din primul paragraf spune că dispariţia fricii a clădit banchiza pe care pluteşte lumea în care trăim. În 1989, a fost înlocuit. De atunci, o ţară întreagă s-a pus pe spălat învăţături şi văruit puncte cardinale.

E uluitor, periculos şi infantil! Milioane de oameni au scăpat din cuşcă şi îşi caută de treabă prin jur. După 26 de ani, totul spune că am ratat comunismul. Bătaia şi spaima, nefericirea pînă la os şi răbdarea mută în faţa prostiei au trecut degeaba.

Mai ţine cineva minte peste zi şi mai tresare cineva noaptea cu gîndul la cei peste care lumea s-a închis sub comunism? Popescu înmormîntat pe 1 decembrie 1989 nu mai are ce aştepta de la noi. De cînd sîntem liberi, uităm programatic şi tragem cu dinţii din toate puterile politice şi personale să lichidăm seriozitatea şi să ne facem pulbere, după ce ne-am făcut praf.

Cine nu ţine minte comunismul sau îl ignoră ca pe o marcă defunctă de ţigări, nu e vinovat de incultură politică. E vinovat de cea mai profundă incultură umană. Nimeni nu e dator să fie anticomunist, pentru că nimeni nu se mai poate înrola în echipa de pompieri care a stins incendiul de săptămîna trecută. În plus, anticomunismul oficial e plicticos ca o alarmă blocată. Sună la fel şi la aceeaşi oră. Dar anticomunismul ca amintire a fragilităţii umane în faţa violenţei e altceva. E tot. Nu trebuie să cunoşti istoria PCR sau numele Secretarilor Generali ca să te îngrozeşti. Trebuie doar să rămîi cu gîndirea într-o rînă şi să refuzi plutirea bezmetică, tocmai pentru că ai fost avertizat năpraznic. Ar fi cazul să ne lăsăm de civism. Înţelepciunea nu se cîştigă la simulator. Educaţia şi politica sînt singura cale, iar asta înseamnă că trebuie să căscăm bine ochii la realitate, dacă o mai recunoaştem cumva pe stradă şi dacă n-avem chef să trăim pentru alţii sau degeaba.

După 26 de ani de rămas bun, dispariţia comunismului are rezultate tot mai precise. Să privim în jur. Peste tot, un ocean de pretenţii fără acoperire.

Sistemul politic e slab şi se pregăteşte de o irelevanţă compactă. PSD, cel mai mare partid al României, a reţinut două lucruri din comunsim: alibiul progresist şi, prin Liviu Dragnea, figura liderului cerut de necesitatea istorică, plus activul de partid. Evident, legea pămînteană nu bate la asemenea înălţime.

Dacă, totuşi, ne încredem în domnia legii, asta nu e decît un tic de drumeţ naiv, plecat spre cofetăria care pune frişcă pe resentimente. În fond, pe termen scurt şi lung, justiţia arestează dar nu contează. 

Educaţia e înghesuită în şcoli şi unversităţi dedate la perversiuni pe creier proaspăt. Cultura publică se ocupă cu trecerea şi petrecerea distractivă a timpului. Tragedia şi drama au primit repartiţie în ştirile despre accidente de şosea. 

Pe stradă e ca în Parlament şi invers. Toată lumea vorbeşte şi, o dată pe săptămînă, apare un vizionar nou care descoperă că proştii de romani n-au vrut neam să înveţe de la daci cum se foloseşte iPhone-ul. Sau că sîntem bogaţi şi deştepţi, dar ne abţinem cucernic să dominăm lumea. Iată de pildă, vaierul care însoţeşte prima Olimpiadă ratată de gimnastica tricoloră. Sîntem pierduţi! S-a închis şcoala naţională de dresură de fete. A dispărut bîrna şi am cîştigat dreptul să nu o mai vedem în ochiul nostru.    

De la justiţie şi presă la minţile conducătoare şi diplomaţie, totul e penetrat de cine vrea şi, mai ales, de cine vrea să n-avem direcţie: de ruşi, de nătîngi, de cocoşism şi de mama lor - uitarea.  

S-ar zice că, fiind pestriţă şi mişcătoare, viaţa românească e nevinovată ca un dialect. Nu. Uşurinţa şi nepăsarea vin de la şcoala de omorît conţinut şi, mai ales, din refuzul de a respecta ponderea răului. Rezultatul e o armură de petice moi. De la justiţie şi presă la minţile conducătoare şi diplomaţie, totul e penetrat de cine vrea şi, mai ales, de cine vrea să n-avem direcţie: de ruşi, de nătîngi, de cocoşism şi de mama lor - uitarea. Frica de naşterea şi renaşterea răului a dispărut. Aşa s-au aşezat în fruntea mesei degradarea minţii, aplecarea spre timpul tocat şi vorba tîmpită. Aşa s-au născut mulţumirea de sine cu doctorat la etaj şi carierele de salvatori naţionali care aduc la mal doar propria persoană.

Ne consolăm uşor. Alţii au metastaze. De pildă, Norvegia, unde legea a învăţat să-şi bată joc de ea însăşi. Acolo s-au găsit judecători în stare să decidă că detenţia ucigaşului Breivik e inumană şi trebuie spălată cu compensaţii. Dar oare nu s-ar îmbuna Breivik de tot, dacă ar primi în grijă copiii confiscaţi de la familii de români bestiali? Sigur, noi nu sîntem aşa. N-am descoperit fanatismul care face din dreptul occidental o scîndură de călcat bunul simţ.

Nu. Noi am decis că infernul prin care am trecut a fost o întîmplare regretabilă, în genul confuziei care te face să suni la apartamentul greşit şi să rămîi cu gazda, la şmotru, vreme de 40 de ani.