Aşadar, în 27 ianuarie a.c. Miscarea legionară din România,  potrivit unei informări de presă, a organizat o masă rotundă în care subiectul principal, anunţat chiar de liderul Mişcării, Şerban Suru, a fost „Mişcarea Legionară – sterilizarea ţigăncilor şi castrarea ţiganilor – trecut, prezent şi viitor !”. La mai puţin de o săptămână, unul din liderii marcanţi ai tineretului Partidului Naţional Liberal, aflat la guvernare, aderă public în susţinerea aceastei idei naziste. Evident, chestiunea se va “muşamaliza“ rapid, sub pretextul ca Uniunea Europeana impune astfel de “drepturi ţigăneşti“, dar vor fi lăsati să crape în ghetouri, intre zidurile segregarii, uneori ziduri rasiale reale, ca cele de la Tărlungeni sau Baia Mare, ultimul construit tot de un primar liberal. 

În perioada legionară si a statului biopolitic antonescian  soluţia de a scăpa România de “balastul social“, numit şi “peciunginea ţigănească“, a fost deportarea înafara ţării. Se avea în vedere o “soluţie finală“ in etape, mai întâi in Transnistria, apoi dincolo de Nistru, căt mai departe de frontierele Romăniei: “Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi [subl. în orig.]. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu (...). În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu dăunător” (Gheorghe Făcăoaru, Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, [1941], p. 17-18). 

Pentru legionari, “precăderea problemei ţigăneşti” presupunea interzicerea prin lege a căsătoriilor între români şi romi, izolarea în ghetouri. (L. Stan, Rasism faţă de ţigani, în “Cuvântul”, S.N., nr.53 din 18 ianuarie 1941, p.1, 9). Era o mentalitate regresivă, o revenire la Legislatia Sclaviei de pana la 1856, care interzicea casătoriile mixte (românii deveneau ei inşişi sclavi), accesul in bisericile românesti, inclusiv îngroparea rromilor se făcea în cimitire separate sau în marginea acestora. “Ţigăniile“, ca ghetouri, erau separate şi la distanţă de “ţărăniile“ româneşti, aşezate în “pământ mort“ (neutilizabil). Paradoxal, epigonii lui Zelea Codreanu nu-i mai respectau ideile, uitaseră că acesta fusese membru in Consiliul Director al Uniunii Generale a Romilor şi că organizarea în teritoriu a acesteia se făcuse cu sprijinul “cuiburilor legionare“, evident, pentru avantaje electorale.

Revenirea permanentă a mentalitătilor românesti la separare, deşi oficial se tot discută despre integrare, de la  eliberarea din sclavie incoace, pare o schizofrenie ideologică, în care singura cale rămâne “ieşirea din Egipt“, fie ea şi prin paraşutare, cum propunea un fost ministru al diplomaţiei româneşti, sau reintoarcerea in India (Pakistan, Afganistan?), cum propune un europarlamentar român. În ce priveşte sterilizarea forţată, nici comuniştii nu au ratat ideea, in aceeaşi obsesie a edificării “omului nou“. În România nu este încă suficient documentat, doar rumori, dar în Cehoslovacia comunistă faptele sunt dovedite, iar statul slovac este chemat în instanţele internaţionale. În fine, dacă mâine ar fi referendum, majoritatea românilor ar vota pentru expulzarea rromilor, ca şi in vremea lui Antonescu. Nici românii, dar nici rromii, nu au invaţat mai nimic din istoria odioasă a trecutului, uitând motivaţiile resentimentului istoric, incapabili de a elimina raportul  dintre fostul stapan si fostul sclav. Adica insuşi ABC-ul democraţiei.

In România nu se utilizează cuvântul rasism, nu există o recunoaştere a Sclaviei rromilor, nici a Holocaustului – adică tocmai ceea ce ar explica situaţia precară socio-economică a rromilor, inclusiv “sărăcia“ spirituală şi criminalitatea, ca asocialitate, consecinţa a deprivării economice şi a unei socializări fără sociabilitate, rasiste. Exact acum 20 de ani, apărea  “Ţiganii  - între ignorare şi îngrijorare“, o cercetare natională a Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii care semnala dezastrul cronicizarii sărăciei, apariţiei “pungilor de sărăcie“ si infracţionalitate. Ca un posibil răspuns la ameninţările viitorului, măsura luată de statul român a fost crearea Institutului de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii, ca structură a Ministerului de Interne. Aşadar, bastoane şi puşcării, ghetoizare. Rezultatele se văd.

Blocaţi in România rasistă, ca evreii în Germania nazistă interbelică, sălbăticiţi de  sărăcie şi violenţă, o adevărată bombă socială, din cauza costurilor mari de re-integrare,  romii nu sunt primiti in nicio ţară, iar în România nu au nicio conditie favorizantă pentru integrare. Singura posibilitate pentru cei săraci – şi e cazul şi a patru milioane de români – rămâne cea de a pleca din România, ca un altfel de ţigani. In cazul rromilor, situaţia  aceasta durează de mai bine de 20 de ani, de la celebrul aşa numit “Zigeuner Protokol“ (1992), prin care Germania a vărsat României echivalentul a trei miliarde de mărci, pentru a repatria cetăţenii români aflaţi ilegal pe teritoriul acesteia, deşi numărul rromilor era nesemnificativ (şi oricum nu s-au reintors in Romania, pentru că nu aveau la ce se întoarce).

Conditie a preaderarii la UE, implementarea unei strategii de incluziune a rromilor într-o cetăţenie egală, elaborată pe perioada 2001-2010 s-a blocat încă de la  început. La presiunea Parlamentului European şi statelor UE, indeosebi a Italiei si Franţei, Guvernul a adoptat o noua strategie pentru rromi, in decembrie 2011, care ar urma să fie implementată până în 2020, dar, ocupat cu vesnicele alegeri şi alte treburi “serioase“, n-a mişcat un deget. Până ce Guvernul se va decide sau va fi presat, Poliţia tine în frâu masele pământii de înfometaţi, nu e săptămână să nu fie măcar un tigan impuscat, de parcă nu şi-ar dori decăt umilire şi foame. În definitiv, un ţigan bun e un ţigan mort – cum s-a mai zis, pentru că ţiganul e om de departe.

Puşcariile sunt pline de rromi, oficiile de plasament sunt pline de copii rromi, iar riscul de a fi atacat în stradă de aceşti disperaţi marginali este real, oricât de umanist si democrat am gandi. Evident, soluţia nu poate fi lichidarea fizica (si nici psihică!) a rromilor, aşa cum e in mintea unor descreieraţi, ajunşi chiar şi politicieni, in această degringoladă morală a statului. Or, ar fi suficient ca guvernantii să recunoasca existenţa problemei şi să solicite sprijin. Nu doar că n-o fac, dar au şi spulberat speranţele celor implicati, mulţi dintre ei chiar români, preferând obedienţa, competenţei, numind politic tot felul de incompetenţi, ca altădată vătafi peste sclavi, sau pactizând cu interlopii, gen Bercea Mondialu. Când e vorba de rromi şi rasism, fie el si minimal disimulat, in România dreapta îşi dă mâna cu stânga. Ca aşa sunt stângaciile politice!

In 2013, recurenţa ideologiilor naziste stă, ca şi la începuturile României moderne, acum aproape 200 de ani, sub acelaşi semn al unui naţionalism visceral, xenofob şi narcisist, care i-a alungat şi pe germani, şi pe evrei, şi pe greci etc. Deşi Constituţia îi recunoaşte ca naţiune (la fel de fictiv ca şi cu statutul cetăţeniei), singura ofertă a statului pentru rromi rămâne  asimilarea indistinctă, ca un altfel de a fi “români vechi“, dacă au ghinionul să fie mai bruneţi şi nu se pot “travesti“ în români, cum e regula tacită. Consideraţi “rasă inferioară“, încă există acea scârbă fizică şi psihică iraţională care-i face neasimilabili, de “neînghiţit“. O meteahnă moştenită din rasismul religios de Ev Mediu, care ar solicita ample programe de “derasializare“, similar denazificării.

Pe de altă parte, neavând o “ţară mamă“, nici sprijinul divin pentru o “ţară a făgăduinţei“, ba chiar ratând si colonizarea Americii, acum cinci secole (mereu rromii ajung ultimii, dupa impărţirea Binelui), singura şansă ar fi colonizarea lor urgentă pe o altă planetă sau sfârşitul lumii, ca să moară nu numai capra vecinului, ci si vecinul. In acest caz, mântuirea pentru rromi inseamnă sau Obama, sau Dumnezeu, cu o urgentă şi salutară lansare strategica a unui program "ceresc".

Chiar şi aşa, cazul meu ar fi o exceptie, cu un ghiveci de strămoşi, care evrei, care români, ba chiar şi sufişti musulmani, mă tot întreb în care rai voi fi repartizat. Sper să nu fie ca “gura de rai“ românească, ci un rai în care şi cel tuciuriu şi buzat, ca mine, să trăiască impăcat cu sine, cu ceea ce  nu el a decis să fie, ci Providenţa. Adică aceeasi care l-a oprit pe Ion Antonescu sa-şi împlinească planul criminal şi care il va provoca pe Crin Antonescu să aibă o poziţie faţă de predispozitia nazista dovedită a unor liberali.

Rasismul, chiar şi ca această versiune “macho“, mascând frustari imberbe, cum cea a liberalului libertin, este de fapt un atac vag voalat la adresa femeii, in general. O alianţă pentru protecţia mamei şi copilului rrom,  ca cele mai vulnerabile categorii umane in România, este o solidarizare a bunului simţ general împotriva rasismului. Să mizăm pe mame, ca re-naştere a unei etici a dialogului!