Nu mai e loc de recuperări şi nici de puneri de cenuşă în cap. Oricum complet nesincere şi total lipsite de orice urmă de credibilitate.

Vina ratării nu cade nici în sarcina Budapestei, nici în aceea a guvernului condus de Viktor Orbán, cu toate acţiunile lui neprieteneşti care nu pot trece fără a nu fi băgate în seamă, nici a maghiarilor cu toate obsesiile lor legate de nedreptatea, de pretinsa rană istorică de la Trianon. Vina aparţine în totalitate coaliţiei PSD-ALDE care, încă din momentul preluării guvernării, a făcut tot ceea ce a fost posibil să-i dezbine pe români doar-doar îl va face scăpat de puşcărie pe preşedintele PSD, dl. Liviu Nicolae Dragnea. Operaţiune în care a avut adesea drept complice UDMR. 

Poate ea de azi încolo Academia Română să scrie şi să lanseze în spaţiul public câte pronunciamente o duce pixul şi o ajută mintea. Apeluri ba pentru unitate, ba în favoarea salvării familiei tradiţionale, ba pentru conservarea locului deţinut de umanioare în programele şcolare. Asemenea Bisericii Ortodoxe, Academia a fost absentă din spaţiul public atunci când se cuvenea mai abitir să fie. Vineri, 10 august sau câteva zile după aceea, atunci când puterea politică cu care coabitează, care o stipendiază şi care îi cumpără astfel tăcerea a mai adăugat o piatră monumentului jalnic al războiului româno-român. Dacă Academia a tăcut chitic, Biserica Ortodoxă Română a mimat luarea de poziţie, mimând deopotrivă şi apolitismul.  La urma urmei cum putea ea Biserica Naţională să denunţe natura criminală a unei guvernări care tocmai i-a vârât în puşculiţă încă o sută de milioane în vederea terminării Catedralei Mântuirii Neamului? O mântuirea care se reprogramează la Sfântul Aşteaptă câtă vreme şi ierarhii, şi academicienii îi inoculează neamului lecţia supunerii, a tăcerii laşe, a capului plecat pe care sabia nu îl taie.

Centenarul a ajuns să fie în România de astăzi ceva care seamănă teribil cu peştii de sticlă din vremea copilăriei mele. Kitsch, obiect şi subiect de manipulare, de încercare de ascundere a vinovăţiilor şi ticăloşiilor evidente. Lucrul acesta s-a văzut cu ochiul liber marţea trecută, atunci când un domn pe nume Sebastian Cucoş, şef al Jandarmeriei Române în ziua în care instituţia domniei-sale s-a pus nu în slujba românilor, ci în aceea a puterii politice, a guvernării PSD-ALDE şi a oferit ţării un spectacol trist. S-a plasat dl. Cucoş în vecinătatea Drapelului naţional, ba chiar l-a întinat la un moment dat atingându-l chemându-l a-i fi chezaş minciunilor debitate în cascadă, s-a poziţionat acelaşi domn Cucoş între Arhangheli, şi, desigur, şi-a făcut elogiul propriei persoane.

Mai încolo dl. Cucoş a marşat pe pedala recunoştinţei pe care s-ar cuveni să o arătăm jandarmilor nu doar atunci când aceştia ne salvează de nămeţi şi de inundaţii, ci şi atunci când respectivii abuzează de gaze lacrimogene, de pulane, de ţestoase spre a îndeplini ordine criminale. Pentru ca mai apoi acelaşi domn Sebastian Cucoş să facă apel la sărbătoarea Centenarului. În numele căruia am fi chemaţi, vezi Doamne! să ne iubim, să ne înfrăţim cu brutele, cu torţionarii.

Precum doamna Carmen Dan, dl. Cucoş nu are să-şi reproşeze nimic. Nici nu se gândeşte la demisie. Din contră. Aspiră la definitivarea pe post. Prin întreg comportamentul său de marţea trecută, dl. Sebastian Cucoş s-a arătat net inferior ministrului ceauşist Tudorel Postelnicu. Acela a avut măcar puterea de a spune “Am fost un dobitoc!”. 28 de ani mai târziu dl. Cucoş vrea să îşi ascundă lipsa de caracter şi de demnitate invocă mişeleşte Centenarul şi visează la o avansare.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro