Un astfel de exerciţiu este întotdeauna transdisciplinar – excede spaţiul strict al şcolii –, are un larg caracter participativ, este construit pe principii clare, iar rezultatele preconizate sunt măsurabile şi proiectate într-un viitor tangibil. Nu în ultimul rând, regândirea strategică a unei ţări – în cazul de faţă, plecând de la fundamentele educaţiei – presupune un consens politic, dar şi în rândul populaţiei. Consensul nu înseamnă absenţa criticii, ci acordul că dezbaterile sunt tratate cu seriozitate de toate părţile, până la identificarea celor mai bune soluţii.

Aşa zice teoria şi tot aşa ne arată şi diferitele studii de caz că au procedat alte ţări, dar şi noi, în anumite momente ale istoriei.

Cum procedăm acum, în acestă situaţie?

Din păcate, incoerent, pentru că încă nu am ajuns la nivelul de înţelepciune pe care l-au avut politicienii români, cu ocazia Acordului de la Snagov, în urmă cu 27 de ani.

Proiectul România Educată, lansat de Preşedintele României, Klaus Iohannis, la puţin timp după preluarea mandatului, a fost îmbrăţişat de cei din zona educaţiei şi de o bună parte a populaţiei, dar privit cu destul de multă rezervă de anumiţi politicieni, inclusiv cei din zona PNL. Iniţiativa a fost văzută de unii ca o mare oportunitate de revitalizare a României, în timp ce alţii au considerat că este o simplă mişcare de marketing politic a echipei de comunicare a lui Klaus Iohannis, gândită în tabloul de ansamblu al câştigării celui de-al doilea mandat de preşedinte. Această interpretare a fost însă invalidată de acţiunile Preşedintelui Iohannis, respectiv accelerarea demersurilor legate de Proiectul România Educată, imediat după alegerile din decembrie 2019, care a condus la finalizarea unui raport consolidat (diagnoză şi soluţii), unic în felul său în peisajul românesc de după 1989, şi care a fost pus pe masa Guvernului în vara lui 2021.

Din acest moment, am intrat într-o nouă fază care, în principal, poate fi catalogată drept confuzie politico-guvernamentală. Pe de o parte, Guvernul României nu prea a înţeles ce are de făcut cu acest document şi a concluzionat foarte repede că este ceva legat strict de educaţie, deci să se descurce ministrul educaţiei. De cealaltă parte, partidele – inclusiv PSD-ul – au înţeles că este ceva serios, ce trebuie tratat corespunzător şi care nu poate fi negat, ignorat, respins sau înjurat, dar, la fel ca Guvernul, au intrat în expectativă, până la finalizarea, de către Ministerul Educaţiei, a unei noi legi.

Aici, însă, s-a produs prima greşeală fundamentală, care trebuie corectată imediat (sunt şi alte greşeli, pe care, însă, le voi aborda în alte articole). România Educată NU este un simplu act legislativ, iniţiat de Ministerul Educaţiei, plin cu promisiuni financiare sau cu amnistii academico-ştiinţifice. Acest proiect nu a fost conceput ca rectorii universităţilor, după ce şi-au asigurat mandate pe viaţă, să se certe – prin comunicate de presă – pe formulele de finanţare, astfel încât să obţină mai mulţi bani pentru universitatea lor. Nici să oficializeze (non)standardul de rector sau director de şcoală, care nu are timp de educaţie, dar care are timp să facă politică.

România Educată este, în primul rând, o nouă viziune de ţară, care pleacă de la o premisă cât se poate de simplă şi pe care nu o poate nega nimeni: NU poţi să ai succes, ca ţară, atunci când copiii au insucces. Cu alte cuvinte, de dezvoltarea armonioasă a fiecărui copil din România şi de relaţia lui cu familia, cu comunitatea în care trăieşte, cu societatea, în ansamblul ei, va depinde viitorul României. Iar „armonia” nu înseamnă numai sala de clasă, numai şcoală. Un copil, pentru a avea succes, trebuie să aibă un mediu prielnic de dezvoltare 24 de ore din 24. Ce se întâmplă în sala de clasă este foarte important, dar la fel de important este să avem copiii în siguranţă, în familiile lor, să fie sănătoşi, să nu fie flămânzi, să nu fie discriminaţi, să nu fie puşi în faţa unor situaţii limită sau să nu fie expuşi unor riscuri (violenţă, inclusiv violenţa domestică, media sau din reţelele sociale, trafic de persoane, consumul de droguri etc.), care să-i îndepărteze de şcoală şi să le afecteze viaţa iremediabil.

România Educată trebuie să fie nu numai o preocupare a ministrului educaţiei, care, printre altele, ar trebui să asigure un climat etic şi moral fiecărui gest întreprins (ceea ce, actualul ministru, nu reuşeşte), dar şi a ministrului de interne, care să se asigure că, împreună cu autorităţile locale, face toate demersurile ca acei copii sub 16 ani care nu se prezintă la şcoală (ceea ce, în statistici, se numeşte „părăsirea timpurie a şcolii”) sunt imediat identificaţi şi aduşi înapoi în sala de clasă. Legea educaţiei, în forma ei actuală, dar şi în proiectele iniţiate de Ministerul Educaţiei, nu-i oferă profesorului instrumente prin care să lucreze cu copiii care nu se află în sala de clasă. Prin urmare, este firesc ca fenomenul „părăsirii timpurii a şcolii” să fie tratat nu numai în şcoală, dar şi la nivelul autorităţilor locale, în strânsă legătură cu politicile de eradicare a sărăciei. Nu numai ministrul educaţiei poate contribui la sprijinul familiilor defavorizate, ci şi ministrul muncii, al sănătăţii, al familiei sau al finanţelor.

Ca să nu rămânem în abstract, putem să facem un exerciţiu foarte simplu. În ultimii 20 de ani, rata de părăsire timpurie a şcolii, adică înainte de finalizarea învăţământului obligatoriu (10 clase), s-a plasat pe palierul 14-17%. De asemenea, numărul de copii născuţi într-un an (cohorta) a variat undeva între 290.000 şi 190.000. Pentru simplificare, am să consider numai două valori: 15% şi 220.000 de copii născuţi anual. Asta înseamnă că între 2002 şi 2022, 660.000 de elevi/copii au părăsit şcoala înainte să împlinească 16 ani. Astăzi, aceştia au între 16 şi 36 de ani şi, deşi ar fi putut să se bucure de toate oportunităţile vieţii, dacă ar fi fost sprijiniţi de familie, comunitate, politicieni etc., se află printre categoriile cele mai dezavantajate din societate, expuse unor riscuri enorme. Cum rezolvă noua lege a educaţiei, dar şi celelalte reglementări/politici guvernamentale, această situaţie specifică? Când miza este viaţa decentă (sau nu) a sute de mii de tineri, dacă ne raportăm numai la această speţă, îşi mai permite cineva să considere o prioritate a viitoarei legi a educaţiei numărul (nelimitat) de mandate ale rectorilor sau aventurile politice ale directorilor şi inspectorilor şcolari?

Iată de ce Proiectul România Educată, care, evident, are o ancoră solidă în curtea şcolii, trebuie să-şi păstreze caracterul integrat şi transversal, astfel încât fiecare risc asociat evoluţiei unui copil şi/sau elev să fie diminuat sau chiar eliminat.

Deşi azi toţi ochii sunt pe ministrul educaţiei, eu l-aş întreba pe premier ce a făcut sau ce are de gând să facă nu numai în legătură cu legea educaţiei, dar şi cu finanţarea educaţiei (cea mai mică din Europa), cu proiectele de infrastructură şcolară, cu statutul cadrului didactic în societate, cu incapacitatea autorităţilor (nu a Ministerului Educaţiei) de a spune oficial unde sunt zecile de mii de copii care fie nu au fost înscrişi niciodată la şcoală, deşi au vârsta corespunzătoare, fie au părăsit şcoala, fără ca instituţiile abilitate să se autosesizeze imediat.

Este mult mai simplu că comentăm pe marginea lipsei de profesionalism şi integritate a celor care conduc azi Ministerul Educaţiei, aşa cum este mult mai spectaculos să vorbim despre plagiatul unor oameni politici importanţi, cum ar fi premieri sau miniştri – şi nu am o problemă să vorbim despre toate astea –, DAR România ne-Educată este profundă şi creşte în dimensiune în fiecare zi în care ratăm să punem problema corect.

La fel de simplu este să spunem că România Educată este „un moft al Preşedintelui Iohannis”, care „trasează direcţii pentru o perioadă când nu va mai fi la Cotroceni”, după cum semnala un comentator în presă, subliniind că anumite obiective ale Proiectului au ca termen de implementare 2028, 2030 sau 2032. După această logică şchioapă, tot un moft au fost şi proiectele similare ale lui Ronald Reagan, Tony Blair sau Nicolas Sarkozy, care au produs efecte la ani distanţă, după încheierea mandatelor lor. De asemenea, dacă rămânem în aceeaşi logică, probabil că după finalizarea mandatului de preşedinte al lui Klaus Iohannis ar trebui imediat să aruncăm la coşul de gunoi al istoriei tot şi să o luăm de la capăt, cu un nou proiect, care să fie identificat cu cei care vor conduce ţara atunci.

Nimic mai fals!

Preşedintele a semnalat o problemă gravă a României – lipsa unei educaţii performante şi inclusive – şi şi-a asumat rolul de „patron” al unui demers coerent în această direcţie. A lucrat cu opt premieri şi zece miniştri ai educaţiei – unii dintre ei nevorbitori ai limbii române, aşa cum este ea predată în gimnaziu – şi cu toate acestea a reuşit să urnească, cu încăpăţânare, acest proiect. Viitorul Preşedinte al României ar trebui să continue acest demers, pentru că România, din păcate, nu va fi cu mult mai educată în decembrie 2024 decât este în acest moment, iar riscurile de ţară, inclusiv cele raportate la copii şi tineri, vor fi chiar mai mari.

Azi am ajuns aici, într-o fază intermediară, de transpunere în practică a unor soluţii. Unii, în continuare, nu înţeleg încotro ar trebui să ne îndreptăm, în timp ce alţii văd o oportunitate (legislativă) să-şi mai construiască nişte privilegii. În această categorie „confuză” se află inclusiv actualul ministru al educaţiei, care s-a declarat pe faţă susţinător al celor puţini, dar puternici, pe care vrea să-i sprijine cu orice preţ (impostori, plagiatori, politruci, posibil chiar oameni de afaceri, cu interese imobiliare în zona educaţiei, dacă ne uităm la modul în care NU prea este protejat patrimoniul şcolii în noua lege a învăţământului preuniversitar etc.), şi nu în slujba binelui public, cu accent pe grupurile vulnerabile. Cei mai mulţi, însă, – printre care mă număr şi eu – aşteaptă nu numai o nouă lege a educaţiei, care să proiecteze cele mai bune soluţii pentru copiii care sunt în şcoală, dar şi multe alte pachete legislative, care să redefinească politicile publice prin care putem să-i ţinem – sau să-i readucem – pe copii/tineri în şcoală şi să le oferim un viitor.

Nu în ultimul rând, cred că este important să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nu toţi politicienii sunt în stare să înţeleagă acest proiect, aşa cum nu toţi miniştrii educaţiei, finanţelor, internelor, dezvoltării regionale etc., trecuţi, prezenţi sau viitori, s-au ridicat, se ridică sau se vor ridica la înălţimea responsabilităţilor acestor portofolii. Nu ar fi prima dată când politicienii – mai exact, unii dintre ei – s-ar afla pe contrasens cu mersul firesc al lumii. De aceea, în democraţie, avem opinie publică, avem dezbateri, avem presă independentă, avem autonomie universitară şi libertăţi academice, intelectuali vocali, abordări critice, iar această critică NU trebuie să se oprească, deoarece numai aşa putem să corectăm excesul şi să readucem politicile publice în parametrii interesului public.

Articol publicat şi în Revista Cultura