Putem vorbi cinstit despre alocaţiile copiilor?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Aflăm din rapoarte oficiale faptul că peste o treime dintre copiii din România trăiesc sub pragul sărăciei şi 150.000 adorm flămînzi (…). Solicităm atît Administraţiei Prezidenţiale, cît şi Guvernului României să găsească soluţiile necesare pentru alocarea sumelor aferente, astfel încît copiii să beneficieze de alocaţiile mărite.“


Am citat dintr-un comunicat de presă al Federaţiei Naţionale a Asociaţiilor de Părinţi – Învăţămînt Preuniversitar. Nu e singura federaţie de acest gen şi nici cea mai deschisă la nou, dar să zicem că e cu părinţi şi federaţie, deci ceva semnificaţie trebuie să aibă.

Numai mie mi se pare foarte bizară această abordare? 150.000 de copii care se culcă flămînzi e o imagine îngrozitoare, dickensiană. Şi adevărată. Şi manipulator folosită în acest caz.

Sărăcia în rîndul copiilor este mare în România, de departe cea mai mare din UE. A fost şi motivul pentru care, în 2016, am creat şi am început aplicarea primului (şi singurului) pachet antisărăcie integrat, care punea problema copiilor în centru. Am lansat apoi cel mai mare program de reducere a abandonului şcolar, cu fonduri europene, şi circa 75.000 de copii săraci vor sta la şcoală dacă proiectele aflate în curs sînt bine implementate. Zic astea ca să fie clar că am făcut ceva cînd am avut ocazia, nu fac balet din vorbe.

Alocaţia universală pentru copii este o măsură simplă, populară, pe înţelesul oricui. Dar ca măsură socială este una foarte slabă. Pentru că o ia şi un copil de corporatist foarte bine plătit, şi un copil de europarlamentar. O iau şi copiii lui Cristi Borcea, şi copiii care chiar se culcă flămînzi. E corect? Ca om de dreapta – tocmai am fost înfierat de stînga „caviar“ de pe Facebook ca autor al manifestului doctrinar de poziţionare a USR ca partid de centru-dreapta modern –, spun deschis că nu e corect.

Dacă ar fi să vă întreb cum poţi hrăni şi creşte bine doi copii cu venituri de 500-600 de lei pe lună, am fi şi eu, şi dvs. ruşinaţi.

Să vă spun o poveste personală. Au trecut cinci ani de cînd l-am întîlnit pe Elisei. Era în timpul unei vizite de documentare despre programul „Fiecare copil în grădiniţă“. După ce am fost la grădiniţa din Budila, o comună la 20 de kilometri de Braşov, am mai rămas puţin prin clădire. Afară aştepta un om mic şi înţelept. Aştepta să vină bunica. Am schimbat cîteva cuvinte. Apoi ne-am întîlnit prin sat, cu bunica. Aşa am aflat povestea lor. Elisei şi sora lui, Oana, trăiau doar cu bunica, amîndoi fiind copii cu potenţial, dar foarte săraci, trăind într-o colibă de chirpici, doar din alocaţii şi din ce muncea bunica cu ziua prin sat. Tocmai avusesem nişte nervi legaţi de procedura birocratică necesară ca să primesc alocaţia copilului meu. Şi m-a lovit ideea că e ciudat.  M-am gîndit că pentru Tudor acei 200 de lei ar însemna puţin, dar pentru Elisei ar putea fi enorm. Ştiam din cercetările despre sărăcie la care am lucrat că stresul zilei de mîine, nesiguranţa că vei avea ce să mănînci răspoimîine sînt un mecanism care setează energia doar pe supravieţuirea imediată şi că aceşti doi copii nu vor avea, de fapt, o şansă.

Alocaţia universală pentru copii este o măsură simplă, populară, pe înţelesul oricui. Dar ca măsură socială este una foarte slabă.

Am vorbit de mai multe ori cu bunica Ioana. Deşi analfabetă, ştie să se gospodărească – dacă ar fi să vă întreb cum poţi hrăni şi creşte bine doi copii cu venituri de 500-600 de lei pe lună, am fi şi eu, şi dvs. ruşinaţi. Răspunsul corect era, acum cinci ani, o combinaţie de cartofi, pîine şi mult stres.

Am început, deci, donîndu-le lunar alocaţia lui Tudor de 200 de lei. Am făcut de atunci mai multe apeluri de donaţii. Am constituit un fond permanent depozitat la Asociaţia Reality Check (asociaţia este fondată de o parte dintre persoanele cu care am lucrat în 2016 la Pachetul Antisărăcie). Din acest fond, am crescut sumele lunare la 500 de lei şi analizăm cum putem construi o casă pentru copii. Şi Elisei, şi Oana învaţă foarte bine, acum lucrează pe tablete şi cărţi, am fost cu ei la Braşov imediat după Anul Nou şi am văzut cum se vede un oraş prin ochii unui copil care nu a mai ieşit niciodată din satul său. Povestea întreagă o găsiţi aici şi tot acolo puteţi dona printr-un click. Pe 20 ianuarie, Elisei împlineşte 10 ani şi fondul pentru viitorul său trebuie să continue.

Puneţi oleacă în sertarul memoriei povestea asta, ca să mergem iar la tabloul de ansamblu. Alocaţia universală este luată de 3,5 milioane de copii. Pe lîngă alocaţia universală de copil, în România mai există şi „alocaţia pentru susţinerea familiei“ – ASF. Se dă familiilor sărace, în funcţie de veniturile părinţilor şi de numărul de copii. Sistemul este foarte complicat pentru că sînt trepte la fiecare dintre cei doi indicatori, dar să simplificăm şi să zicem că ASF/copil este primită de fiecare familie care are venituri mai mici de aproximativ 500 de lei pe membru de familie. ASF este primită de 168.388 de familii – nu am date cu număr de copii, sînt mai mulţi într-o familie. Deci cam acesta e numărul de familii sărace din România înregistrate oficial (de pildă, Elisei şi Oana nu o primesc, pentru că, stînd doar informal cu bunica, nu sînt consideraţi familie în sens juridic, una dintre aberaţiile sistemului).

ASF este condiţionată de prezenţa la şcoală. Ceea ce e foarte bine şi în liniile cu studiile la zi legate de politicile antisărăcie: să legi beneficii sociale de şcoală e soluţia pentru a da o şansă copiilor. De altfel, programul „Fiecare copil la grădiniţă“, început de Ovidiu Ro, transferat apoi la stat (50 de lei pe lună de copil daţi familiilor sărace cu condiţia de a duce copiii la grădiniţă) era, de facto, o prelungire în învăţămîntul preşcolar a ASF. În 2016 am operaţionalizat programul la guvern şi anul următor a fost o creştere de 30.000 de copii în grădiniţe.

Întrebare: dacă problema e numărul copiilor care se culcă flămînzi, nu mai bine mărim ASF-ul şi tichetul pentru grădiniţă decît alocaţia universală?

Şi aici ajungem la problema politică. Alocaţia universală e… universală, deci o ia tot omul cu copil. E şi uşor de înţeles şi iubit: sumă fixă pentru fiecare. ASF o iau doar cei săraci şi e atît de complicată ca sistem, încît nu m-am încumetat să o descriu decît aproximativ. Ei bine, politicienii noştri vechi pariază pe faptul că nu s-ar găsi suficienţi români care să zică: eu nu vreau alocaţia mărită, mai bine folosiţi banii pentru copiii săraci.

Şi evident că am un nod în gît acum, că am scris-o. Sîntem destui care putem zice: nu e OK ca alocaţia universală să tot crească într-o ţară cu cea mai mare sărăcie în rîndul copiilor şi care ignoră măsurile realmente destinate copiilor săraci?   

Gîndiţi-vă la absurdul situaţiei: în plină epocă Dragnea, PNL reuşeşte în Parlament o lovitură măiastră, pentru că PSD avea nişte parlamentari absenţi. PNL măreşte, din opoziţie, alocaţia pentru copii. După ceva timp, PNL e la guvern. PSD reuşeşte o lovitură măiastră: măreşte, din opoziţie, alocaţia pentru copii. La finele anului trecut. Acum, PNL, care s-a chinuit să mărească din Parlament alocaţia cînd era în opoziţie, se chinuie de la guvern să nu intre în vigoare mărirea de alocaţie votată de Parlament.

Tot în decembrie a fost la mustaţă să ajungă în plen o lege la care am fost iniţiator prin care se ajustează tichetul social de grădiniţă (creşte puţin suma şi lărgeşte criteriile de eligibilitate, propunerea a venit ca urmare a unui studiu făcut de Reality Check în mai multe comunităţi sărace despre cum merge programul). Din păcate, proiectul de lege a trecut doar de Comisie (ţin să remarc aici că am lucrat la proiect împreună cu deputatul PSD Petre-Florin Manole, care s-a şi bătut pentru el).

Nu vi se pare absurd cum îşi dau partidele la gioale cu alocaţia universală, ba chiar invocă constant situaţia copiilor flămînzi şi ignoră complet măsurile realmente destinate copiilor săraci? Ei bine, asta se întîmplă pentru că partidele sînt convinse că votanţii asta aşteaptă. Întrebarea aici este: asta aşteptaţi? Vă daţi seama că e riscant să scriu aşa ceva, nu? Mîine putem avea titluri: „Europarlamentarul Ghinea vrea să fure alocaţia pentru copii“ sau „USR interzice alocaţia“ sau altă trăsnaie de acest gen. Şi evident că am un nod în gît acum, că am scris-o. Sîntem destui care putem zice: nu e OK ca alocaţia universală să tot crească într-o ţară cu cea mai mare sărăcie în rîndul copiilor şi care ignoră măsurile realmente destinate copiilor săraci? E întrebare: sîntem destui?

Documentul doctrinar de care vă ziceam mai sus şi pe care l-am coautorat se numeşte „România modernă. Reforma cinstită“ (www.romaniamodernă.eu). Nu e despre alocaţii, voiam să zic doar de partea asta cu cinstită. Guvernarea modernă presupune dezbateri şi decizii complexe. Dacă politicienii vor crede despre noi că sîntem nişte oameni care gîndim pavlovian: alocaţie mărită – bun, alocaţie nemărită – rău, atunci se vor comporta ca atare. Totuşi, eu sînt dispus să risc, pentru că România se poate reforma doar dacă vorbim cinstit despre problemele ei.

***

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche în cadrul rubricii "O ţară ca afară". Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite