Cu această conducere vom trece în următoarea sută de ani. Şi ne vom pomeni, după 1 ianuarie, când vom fi preluat deja preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, ruşinaţi şi întrebându-ne cum am ajuns să trimitem în vârf aşa oameni slab pregătiţi.
 
Ruşinea va fi urmată de un moment de introspecţie. Cu ce am greşit? Când? De ce, dacă ne lăudăm cu atâtea resurse umane bine pregătite, am ajuns să alegem proştii clasei? Când şi pe unde ne-a scăpat de fapt esenţialul? Şi ce e de făcut?
 
Filmul s-a rupt, de fapt, atunci când am ales, mulţi dintre noi, confortul personal. Carieră curată, familie protejată de ce-ar putea fi perceput drept urât şi rău, lipsă de empatie pentru cei rămaşi în urmă care au primit de la viaţă şanse mai puţine. Uşor-uşor, o parte de România s-a îndepărtat de părinţi, de cei mai puţin norocoşi şi ambiţioşi rămaşi acasă sub influenţa micilor baroni locali care le-au speculat vulnerabilitaţile şi nevoile. În lipsa sprijinului, cu faţa în televizoarele care le-au indus mereu panică şi anxietăţi gratuite, o majoritate a devenit victima unor salvatori falşi care, după ce au construit duşmani imaginari, s-au prezentat drept „batmanii“ gata să-i protejeze pe cei uitaţi de noi acasă. 
 
Când vedem în vârful ierarhiei politice şi de stat impostură, incompetenţă, ticăloşie şi infractori, trebuie să ne asumăm şi noi o parte din vină. Uneori nu este de ajuns nici să mergem la vot cu gândul că ne-am făcut datoria, ci e necesar să ne uităm la cei lăsaţi în urmă şi, cu răbdare, să-i scoatem de sub influenţa ticăloşilor. Dacă începem de azi, am putea ca în urmatorii doi ani să schimbăm toţi impostorii din funcţii publice. Ruşinea de acum poate fi acel stimul suficient pentru a începe să privim în spate şi să vedem unde am greşit.