Indiferent dacă ne place ori ba, partidul AUR a adus un suflu nou în politica românească. Nu atât prin valoarea ori calitatea parlamentarilor săi, cât mai ales prin faptul că, atrăgând votanţi de peste tot, a împiedicat să mai ajungă în legislativul României câteva partide aflate în putrefacţie – PMP, ProRomânia şi ALDE – care ar fi trimis în băncile Parlamentului cadavre politice, corupţi, nulităţi şi beizadele.

Liderul AUR, George Simion, constituie o revelaţie pentru spaţiul politic naţional, în primul rând pentru că este un tânăr energic şi carismatic, care a construit de la zero şi în foarte scurt timp un partid ce a obţinut aproape 10% din voturile electoratului românesc, propunând alegătorilor teme despre care alte partide nu vorbeau ori nu aveau credibilitate. L-am sfătuit personal pe George Simion în 2017 să facă pasul către politică, întrucât după un deceniu de militantism civic intens se plafonase într-o zonă periferică a agendei publice, iar ca să-şi promoveze cauza pe care o susţinea cu patimă (unirea Basarabiei cu România) depindea de partidele politice, care îl curtau la fiecare rundă de alegeri.

Întrucât George Simion nu candidase niciodată, românii care rezonau la mesajul unionist fie rămâneau acasă în ziua votului, fie puneau ştampila pe partidul unui proxenet chior care, fără scrupule, exploata tema unirii ca pe o copilă din orfelinat. De eforturile întreprinse de el în spaţiul civic de peste Prut ajungeau să beneficieze în alegerile din România unii dintre cei mai imorali politicieni, iar cauza unionistă nu avea nimic de câştigat, ba dimpotrivă, cădea în derizoriu, confiscată de oportunişti veroşi.

„Nu le face p**a mare altora!”, i-am spus în iarna lui 2018, după ce am epuizat toate argumentele academice, într-o discuţie purtată între patru ochi, în timp ce ne îndreptam către vama Albiţa. Câteva luni mai târziu, înainte de startul „Marşului Centenar” de la Alba Iulia, am insistat să candideze el însuşi din partea unioniştilor în anul următor la alegerile europarlamentare, iar în toamna aceluiaşi an 2018 am tocit împreună aleile din grădina bisericii Sf. Vineri din Bucureşti, căutând să-i combat temerea adânc înrădăcinată că serviciile secrete ar decide rezultatul alegerilor din România..

Spre deosebire de doctrinele în care primează asemănările ce îi apropie pe oameni, conservatismul pune accentul pe deosebirile care îi despart. 

Marii conducători şi oameni de stat care au intrat în istorie nu sunt oameni obişnuiţi, ca mine sau ca tine, ci au o încredere nestrămutată în destinul lor şi în visul care îi animă, fiind gata să plătească orice preţ şi să-şi sacrifice oricât de mult, de la confortul material până la prietenii din jurul lor, inclusiv propria persoană. George Simion este un astfel de lider care şi-a sacrificat aproape totul pentru a-şi împlini ursita şi viziunea în care crede, aşa că va rămâne cel mai probabil decenii la rând în lumea politică.

Având fără vreo urmă de îndoială stofă de căpitan de echipă, meseria de politician o poate învăţa cel mai bine practicând-o şi învăţând din propriile greşeli, iar George Simion a comis destule în scurta sa carieră politică. Însă succesul facil este uneori mai greu de gestionat decât eşecul, pentru că maschează nereuşitele şi limitează potenţialul de a trage învăţăminte din greşeli. Iar una dintre greşelile sale politice este că a creat un monstru, care în prezent îl eclipsează şi îi pune în umbră ambiţiile personale ca politician în anul electoral 2024.

În decembrie 2019, publicam pe blogul Adevărul editorialul „Cartea pierzătoare a noilor conservatori”, în care anticipam că noile mişcări conservatoare româneşti (AUR, Alternativa Dreaptă şi independentul Peter Costea) nu se vor uni într-un proiect politic comun în viitorul previzibil. Argumentam că, deşi cele trei grupări aveau acelaşi tip de discurs, însăşi ideologia conservatoare pe care o împărtăşeau îi va împiedica să colaboreze. Spre deosebire de doctrinele politice în care primează asemănările ce îi apropie pe oameni, conservatismul pune accentul pe deosebirile care îi despart, pe faptul că unii sunt privilegiaţi în raport cu alţii, că unii au dreptate, iar ceilalţi nu.

Parteneriatul pe care AUR l-a încheiat cu PNR ilustrează în chip strălucit proverbul românesc „Când intri în troacă, te mănâncă porcii”.

Un an mai târziu, partidul AUR al lui George Simion tot nu găsise o cale de colaborare cu Alternativa Dreaptă şi Peter Costea, astfel că în ajunul alegerilor parlamentare din decembrie 2020 şi-a căutat aliaţi în zona cea mai mocirloasă de la marginea politicii româneşti. Acolo a dat peste Partidul Neamul Românesc, fondat de sulfurosul personaj Ninel Peia, fost deputat PSD şi candidat la prezidenţiale în 2019, când a depus dosarul cu cele 200.000 de semnături cerute de lege, iar în alegeri a obţinut puţin peste 30.000 de voturi.

Probabil, cei 170.000 care nu ies la socoteală s-au răzgândit după ce Peia şi-a înscenat propria dispariţie cu trei zile înainte de alegeri, SPP şi Poliţia mobilizându-şi efectivele în căutarea sa. Altminteri nu ne-am putea imagina că dosarul de candidatură conţinea 170.000 de semnături falsificate manual. Iar acestea sunt poate cele mai inocente manifestări publice ale politicianului Ninel Peia, autorul teoriei conform căreia Iohannis şi Cioloş ar fi pus la cale incendiul de la Colectiv, al unui proiect de lege care pedepsea cu închisoarea predarea educaţiei sexuale în şcoli şi, nu în ultimul rând, al acuzaţiei că vaccinul DTP ar fi îmbolnăvit nou-născuţii din judeţul Argeş cu bacteria e-coli. După această din urmă afirmaţie, Peia a fost exclus din PSD în 2015, motiv pentru care şi-a strâns acoliţi după chipul şi asemănarea lui, înfiinţând Partidul Neamul Românesc, definită prin naţionalism xenofob, intoleranţă şi fundamentalism religios.

Parteneriatul cu PNR, ai cărui lideri au candidat la scrutinul legislativ pe listele AUR şi au obţinut mandate în Parlament, ilustrează în chip strălucit proverbul românesc „Când intri în troacă, te mănâncă porcii”. Practic, George Simion a invitat în partid un cal troian care, odată ce şi-a plasat câţiva oameni în funcţii legislative, a început să-l sape din interior. Prin filiera PNR a devenit senatoare din partea AUR avocata ieşeană Diana Iovanovici-Şoşoacă, pe care publicul larg din România a început să o cunoască de mai puţin de un an, de când şi-a făcut apariţia la manifestaţiile din Bucureşti împotriva măsurilor guvernamentale de restricţie sanitară. Practic, evenimentul care i-a propulsat ascensiunea politică a fost însăşi pandemia.

Dacă pe George Simion îl consider o revelaţie în politica românească, aş merge mai departe, afirmând că şi Diana Şoşoacă este un câştig, măcar prin prisma faptului că, spre deosebire de EBA, senatoarea nu este proastă. Fără funcţia de demnitar public pe care o ocupă în calitate de parlamentar, ea ar fi rămas o doamnă care răcneşte isteric în Piaţa Victoriei, din aceeaşi galerie cu Oana Lovin, Codruţa Cerva şi Iosefina Pascal. Iar fără AUR n-ar fi ajuns membru al Parlamentului, căci PNR nu a depăşit niciodată nivelul fracţiunilor de procent în alegeri.

Graţie discursului ei mai tăios şi personalităţii ei, mai expansive decât a lui George Simion, senatoarea l-a înlocuit în rolul de noua stea a politicii.

Timp de două luni după alegerile din decembrie, George Simion a fost răsfăţat de atenţia mediatică, toate posturile TV căutând să-şi răscumpere vina de a-l fi ignorat până în acel moment. Ieşirea lui Ponta şi Tăriceanu de pe scena politică a creat loc liber pentru acest tânăr politician cu discurs percutant, însă raţional şi destul de moderat. Se spune că devii cu adevărat politician atunci când reuşeşti să minţi fără să clipeşti, în direct la TV, iar Simion a dovedit-o ori de câte ori era întrebat despre tensiunile din partid, negându-le tranşant şi calificându-le drept manipulări jurnalistice sau fake news, în stilul lui Donald Trump.

Din ianuarie, senatoarea Şoşoacă s-a conturat tot mai mult ca voce distinctă în cadrul AUR, iar în scurt timp a devenit limpede şi pentru cei din partid că ea interpretează un rol în care cântă nu doar pe alte note, ci şi pe alte versuri, compuse de alt compozitor şi sub bagheta altui regizor. O lună mai târziu, un conclav de misogini din conducerea AUR a exclus-o din partid pe motive disciplinare, dându-i nu doar argumente de a se victimiza în public, ci şi motive de a se întoarce virulent împotriva partidului.

Ruptura de AUR a eliberat-o pe Diana Şoşoacă de orice constrângere sau responsabilitate faţă de partidul care a propulsat-o în Parlament, iar statutul ei actual de parlamentar independent îi conferă aura de persoană care vorbeşte în numele alegătorilor, nu al partidului. Graţie discursului mai tăios şi a personalităţii ei, mai expansive decât a lui George Simion, senatoarea l-a înlocuit pe acesta în rolul de noua stea a politicii româneşti.

Şoşoacă nu e o scandalagioaică obişnuită, este avocat în baroul Bucureşti şi nu-i lipsesc niciodată cuvintele ori argumentele, chit că manipulatoare.

Pe 20 februarie, apariţia senatoarei Şoşoacă în mijlocul minerilor din Valea Jiului l-a surprins în ofsaid pe George Simion, confiscându-i o temă favorită (independenţa energetică şi exploatarea cărbunelui) prin însuşi faptul că a fost prima la protestul de la mina Lupeni. Avea să capitalizeze toată atenţia presei timp de un weekend întreg, iar de atunci nu a trecut zi fără o apariţie publică sau măcar o ştire la TV despre ce a mai făcut sau ce părere are senatoarea despre evenimentele importante.

Succesul mediatic de care se bucură în prezent Diana Şoşoacă este lesne de explicat prin prisma marketingului politic (nu ai concurenţă atunci când te plasezi într-o extremă), respectiv a strategiei editoriale a multor posturi TV comerciale din România, care pe de-o parte promovează pe oricine le ridică audienţa, iar pe de altă parte pe aceia care convin intereselor patronilor. Senatoarea întruneşte toate aceste criterii pentru un anume post – România TV – unde este omniprezentă, însă nici canalele de ştiri concurente sau cele generaliste nu o pot ignora, deoarece cu ajutorul lui Ciutacu & Co. reuşeşte să mobilizeze suficienţi oameni pentru a genera evenimente pe agenda publică naţională.

De ce face audienţă senatoarea? Pentru că este mereu pusă pe scandal, iar cearta mereu atrage mulţi gură-cască. Ba mai mult, Şoşoacă nu este o scandalagioaică obişnuită, este avocat în baroul Bucureşti şi nu-i lipsesc niciodată cuvintele ori argumentele, chiar dacă sunt manipulatoare. O analiză a logicii argumentării relevă faptul că ea foloseşte un număr mic de elemente discursive (ex: „Convenţia de la Oviedo”) pe care le combină cu un vocabular sărac, adresându-se celui mai mic multiplu comun al capacităţii de înţelegere a publicului. Din acest punct de vedere, modelul său de comunicare este eficient şi se potriveşte personalităţii expansive a senatoarei.

Diferenţa dintre AUR şi Şoşoacă este doar la nivelul volumului de decibeli.

Liderii AUR nu au găsit până în prezent o cale de a ieşi din umbra fostei lor colege de partid, în special pentru că ei nu sunt personaje mediatice, iar după puseul de atenţie post-alegeri, posturile TV nu au găsit nimic interesant la noii parlamentari. George Simion s-a înconjurat de teologi şi adepţi ai celor mai idioate teorii ale conspiraţiei, despre cum insurecţia din clădirea Capitoliului din Washington a fost opera militanţilor Antifa ai lui Joe Biden şi nicidecum a simpatizanţilor fanatici ai lui Donald Trump.

Locul pe care senatoarea Şoşoacă l-a revendicat pe scena politică, respectiv acela de extremă dreaptă, poate fi şansa AUR de a-şi dezlipi această etichetă care izolează acest partid. Este salutară încercarea lui George Simion de a crea alianţe externe cu partide conservatoare şi anti-imigraţie din Europa, pentru a legitima AUR pe plan internaţional, dar între timp pierde teren pe plan naţional în faţa noii primadone a demagogiei politice. Temele şi retorica le sunt aproape identice, la fel ca şi publicul căruia AUR şi Şoşoacă i se adresează, singura diferenţă notabilă fiind cea măsurată în decibeli, la care cea din urmă nu are rival pe măsură.