Culoarul lui George Simion către turul II la prezidențiale

Recentul sondaj de opinie INSCOP, în care liderul AUR este cotat ca a treia opțiune de vot a românilor la alegerile prezidențiale, arată că de fapt el ar intra în al doilea tur de scrutin și că ar putea primi ajutor chiar de la cel clasat pe locul întâi, pentru a-i fi apoi adversar convenabil în runda decisivă.

Partidul care va da președintele României în 2024 va lua cireașa de pe tort în anul în care vom avea patru tipuri de alegeri: europarlamentare, locale, legislative și prezidențiale. Tradiția politică românească de personalizare a puterii conferă funcției de președinte al statului un prestigiu mult mai mare decât îi sunt în mod real prerogativele constituționale, care îi acordă o putere executivă complementară cu a premierului. Într-o republică semi-prezidențială ca România, prim-ministrul este cel care conduce în mod real țara, însă președintele țării are prim-planul în câteva momente-cheie, începând cu nominalizarea premierului și a partidului sau coaliției pe care o trimite în fața votului Parlamentului. În rest, președintele țării poate foarte bine să fie absent de pe scena politică și neimplicat în problemele societății, așa cum este în cea mai mare parte a timpului actualul șef al statului, Klaus Iohannis.

Cu toate că președintele țării este precum regele – domnește, nu guvernează –, avem destui aspiranți la cea mai înaltă demnitate publică, întrucât prestigiul funcției poate încununa o carieră politică. Alegerile prezidențiale se bucură de cea mai ridicată prezență la vot dintre toate tipurile de alegeri, fapt care aduce președintelui ales o legitimitate simbolică mai mare decât a oricărui alt politician. Iar prestigiul funcției revine nu doar persoanei care accede în scaunul de la Cotroceni, ci și partidului care l-a nominalizat ori i-a susținut candidatura ca independent.

Cele două mari partide din România, PSD și PNL, asociate în actuala guvernare, se vor lupta ca să dea următorul președinte, ambele formațiuni având orgoliul de a câștiga competiția electorală în fața celeilalte. Pe cât este de neconstituțională, linia directă către președinte este un avantaj competitiv al partidului care a propulsat candidatura câștigătoare. Experiența celor patru alegeri prezidențiale care au avut loc în ultimii 20 de ani arată că dreapta este favorizată în acest tip de scrutin (chit că Traian Băsescu devenea președinte în 2004 susținut de PD – un partid care pe atunci avea ideologie de stânga). Practic, de când Ion Iliescu și-a încheiat cel de-al treilea mandat de președinte, din cele... două constituționale, PSD (și avatarul său anterior – PDSR) a pierdut mereu alegerile prezidențiale și pare condamnat să nu aibă sorți de izbândă.

Se manifestă o anumită aversiune a electoratului numeros care votează la prezidențiale față de candidatul PSD, oricare a fost numele lui în ultimele două decenii. Oricât de mult și-ar mobiliza resursele interne partidul cu cea mai dezvoltată infrastructură teritorială din România, tot nu-i de ajuns să compenseze votul negativ pe care mulți cetățeni îl dau în cabina de vot. PSD este partidul identificat de unii conaționali cu principala frână care a întârziat dezvoltarea țării și îi ține pe români captivi ai sărăciei în propria țară, de la Revoluția din 1989 până astăzi. Văzut ca partid al baronilor înveterați în obiceiuri proaste și al primarilor corupți din teritoriu, PSD obține în mod constant scoruri electorale slabe în marile municipii din țară și în diaspora românească din Europa.

Mircea Geoană, asul din mâneca PSD

Cele mai recente sondajele de opinie comandate de partidele din România cu privire la alegerile prezidențiale măsoară favorabilitatea de vot a unui personaj cu notorietate națională, dar cu prezență sporadică în spațiul public și care nu mai face politică – Mircea Geoană. Secretar General adjunct al NATO, funcție pe care o ocupă din 2019, Geoană este în prezent luat în calcul cu o candidatură independentă, având în vedere că nu mai este membru PSD din 2015. Nici nu și-a exprimat public intenția de a candida încă o dată la alegerile prezidențiale din România, dar acesta pare a fi un secret à la Polichinelle. Șansele lui Geoană de a deveni Secretar General plin al NATO sunt ca și nule, mai ales având în vedere războiul din Ucraina, iar funcția de președinte al României i-ar asigura o continuare onorabilă a unei cariere publice în care până acum a obținut demnități înalte mai degrabă trăgând sfori în culise decât prin a fi ales democratic. Însă este realist ca el să candideze în 2024 cu susținerea unei mari forțe politice din România?

PSD este condus în prezent de Marcel Ciolacu, care exercită și funcția de prim-ministru al României, iar partidul pare să-și fi revenit, după prăbușirea pe care o suferise la finele epocii Dragnea, și se păstrează pe primul loc în sondaje, fără să se erodeze la guvernare. Scuturându-se de unii dintre cei mai nefrecventabili membri, PSD arată diferit față de 2019 și ironia sorții face ca transformarea cosmetică a partidului (ar fi totuși exagerat s-o numim „reformare”) să fi fost înfăptuită de cel care, până nu demult, era vâslaș în barca din care baronul de Teleorman pescuia știuci în lacul Belina.

Marcel Ciolacu a dovedit în mai multe rânduri că a fost subestimat ca lider al partidului și, mai nou, al executivului. Impostura sa în funcțiile înalte din politică este cel puțin la fel de stridentă ca a lui Liviu Dragnea, însă meritul lui Ciolacu este că deocamdată nu pierde contactul cu realitatea și că învață din greșelile altora. El însuși baron de Buzău, Ciolacu se prezintă ca figură aducătoare de pace și stabilitate în PSD, chiar și când DNA-ul îi decimează activul cu ștate vechi în partid. Ba mai mult, Ciolacu caută să evite capcanele în care au căzut unii dintre predecesorii săi în fruntea PSD, care după ce au pierdut alegerile prezidențiale, invariabil în turul II, au pierdut apoi și partidul. Au pățit-o înaintea sa Adrian Năstase în 2004, Mircea Geoană în 2009, Victor Ponta în 2014 și Viorica Dăncilă în 2019, iar Ciolacu nu este dispus să-și scrie numele pe această listă cu „foști”.

Ciolacu este ambițios, la fel ca toți cei menționați mai sus, dar nu la fel de arogant. El ar prefera să rămână președinte PSD și premier, inclusiv după anul electoral 2024, în loc să se expună riscului de a candida la prezidențiale și de a le pierde. Profilul său intelectual și nivelul retoric nu sunt cele optime pentru o campanie electorală cu dezbateri între candidați, iar el este pe deplin conștient de acest lucru. În 2019 a avut bilet în primul rând ca să asiste în campania prezidențială la scene penibile cu Viorica Dăncilă în prim-plan, după care a debarcat-o fără menajamente de la conducerea PSD și i-a luat locul. Ciolacu este prim-ministru abia din vara acestui an, iar alegerile prezidențiale vin prea devreme ca să-și construiască o candidatură de succes. Să lase pe altcineva din partid să candideze sub sigla PSD ar însemna știrbirea legitimității în fața colegilor. Dar să folosească funcția de premier în exercițiu drept alibi ca să nu candideze, ci să propună în schimb susținerea de către partid a unui independent?

Mircea Geoană s-ar potrivi ca o mănușă acestui plan. S-ar integra în stilul lui Ciolacu de a readuce în anturajul partidului personaje care l-au părăsit cu ani în urmă, dar care continuă să aibă reputație bună în rândul activului PSD. Victor Ponta a devenit primul nume important care a beneficiat de Pax Ciolanica, fiind numit în luna august consilier onorific al prim-ministrului în domeniul relațiilor economice internaționale. Geoană a fost de două ori exclus din PSD, în 2011 și 2014, pentru ca în cele din urmă să-și înființeze propriul partid (PSRO), cu care a eșuat politic. Deținător al etichetei de „prostănac” și pierzător al prezidențialelor din 2009 prin relaxare pripită în fața unui Traian Băsescu mai pragmatic în noaptea numărării voturilor, Mircea Geoană și-a spălat imaginea de când este al doilea om în NATO, crescând ca încredere în ochii românilor, mai ales în contextul războiului de la granița de est a României. O candidatură ca independent cu susținerea PSD ar fi o variantă care promite mult.

PNL mizează pe un cal mort

Partidul care l-a propulsat la Cotroceni pe Klaus Iohannis a anunțat în repetate rânduri că nu ia în calcul alt nume decât președintele PNL, Nicolae Ciucă, pentru candidatura în alegerile prezidențiale. După o carieră strălucită ca militar, Ciucă a fost ministru al apărării în guvernele Orban și Cîțu, apoi premier al României, din noiembrie 2021 până în iunie 2023. La momentul în care a fost înscăunat șef al executivului, liberalii îl vedeau pe Nicolae Ciucă drept succesor al lui Klaus Iohannis în fruntea statului. Un mandat de prim-ministru de numai un an și jumătate, șters și presărat cu gafe de comunicare, urmat de predarea ștafetei în executiv către Marcel Ciolacu, conform protocolului de colaborare între PNL și PSD, l-a îndepărtat pe Ciucă de profilul unui candidat cu șanse la prezidențiale. Nu sunt pe gustul electoratului de dreapta nici acuzațiile de plagiat la adresa tezei de doctorat a generalului, împotriva cărora tot ce a reușit a fost să blocheze în instanță analizarea lucrării de către comisia de etică a Universității Naționale de Apărare.

Mesajul anti-PSD cu care Klaus Iohannis a câștigat de două ori alegerile prezidențiale nu va funcționa pentru Nicolae Ciucă, după ce a fost premierul coaliției PNL-PSD-UDMR. În plus, Ciucă va deconta scăderea în popularitate a președintelui în funcție, precum și percepția că PNL a devenit remorca PSD. Conform sondajului INSCOP, liderul liberal ar fi votat de numai 11,2% dintre alegători, față de 25,3% pentru Mircea Geoană, 19,5% pentru Marcel Ciolacu și 18,7% pentru George Simion, ceea ce înseamnă că nici nu s-ar califica într-un eventual tur II de scrutin al prezidențialelor. Cert este că intrarea lui Nicolae Ciucă într-un accentuat con de umbră de când a cedat funcția de premier nu-l ajută deloc să recupereze handicapul de imagine, iar inabilitatea de comunicator și lipsa de carismă vor fi din nou evidente în campania electorală. Cu Nicolae Ciucă pe buletinul de vot în dreptul săgeții liberale, PNL va fi doar spectator la prezidențiale.

George Simion, în rolul lui Vadim Tudor din 2000

Anticipată în editorialul subsemnatului din luna decembrie 2021, candidatura lui George Simion în alegerile prezidențiale din 2024 nu mai este un mister pentru nimeni la ora actuală, mai ales după ce a rămas unicul lider AUR și s-a erijat în cea mai răspicată voce a opoziției din Parlament. Simion este cotat momentan cu a treia cea mai ridicată intenție de vot, în scenariul foarte improbabil în care atât Mircea Geoană, cât și Marcel Ciolacu ar candida pentru Cotroceni. În situația mai logică în care doar unul dintre cei doi ar candida beneficiind de sprijinul PSD, Simion ar fi pe locul al doilea în preferințele românilor.

Chiar dacă l-ar separa de primul loc în urma primului tur de scrutin al prezidențialelor un ecart mai mare de 15 procente, accederea în turul secund ar fi o reușită majoră pentru George Simion și pentru AUR. L-ar legitima pe el personal ca jucător de prim rang în politica mare și ar galvaniza electoratul naționalist, nu doar în România. Strategii PSD l-ar putea ajuta să se califice în turul II, fie menajându-l de atacuri în campania electorală, fie poziționând propriul candidat în antiteză cu Simion, pentru a-l crește pe acesta din urmă în preferințele publicului. Runda finală ar deveni astfel o simplă formalitate pentru candidatul clasat în frunte, care va refuza confruntarea televizată cu liderul AUR, pentru a-și conserva avantajul înainte de votul decisiv.

Deși s-a aglomerat cu noi partide unul mai extremist decât celălalt, pe culoarul naționalist aleargă doar George Simion și senatoarea Diana Șoșoacă, ei având roluri complementare. Primul este vârful de lance al trendului suveranist, iar Șoșoacă este un reper față de care Simion pare un politician moderat în retorică și acțiuni. Discursul vădit pro-rus și anti-UE al fostei membre AUR acționează ca un veritabil paratrăsnet, atrăgând asupra ei cea mai mare parte a dezaprobării față de sentimentul rusofil. După alegeri, AUR și SOS România ar putea forma un pol anti-european cum n-a mai cunoscut țara noastră în ultimele decenii.

În legătură cu șansele lui George Simion de a câștiga prezidențialele, răspunsul scurt este nu. Începând cu vârsta necoaptă (va avea 37 de ani în 2024) și cu faptul că românii tind să aleagă președinte un candidat cu realizări profesionale deosebite, care îl recomandă să aspire la funcția supremă în stat. Simion se prezintă drept antreprenor și scriitor de cărți atunci când este întrebat despre cariera dinaintea politicii. Mai mult, el este un personaj care polarizează, atrăgând asupra sa atât adulație, cât și dezaprobare. Un segment consistent al publicului activ din punct de vedere electoral îl percepe ca pe un pericol la adresa democrației. Acest public se va mobiliza împotriva lui în turul II, aproape oricare i-ar fi contracandidatul, la fel cum s-a mobilizat în 2000 să-l voteze pe Ion Iliescu, ca să nu devină președinte Corneliu Vadim Tudor.

Tinerețea unui lider capabil este rareori un impediment în politică, dar lipsa de experiență și îngâmfarea unei persoane care ajunge prea repede, prea sus vor fi întotdeauna vulnerabilități. Înconjurându-se de yesmeni și de oportuniști, George Simion a alunecat pe calea unui narcisism nesănătos, la care sunt predispuși liderii populiști cu accente autoritare. Această tendință se vede în felul cum reacționează agresiv atunci când este confruntat de adversarii politici sau de simplii cetățeni, precum a fost incidentul de la festivalul „Micul de Aur”. Te-ai aștepta ca el să știe cum să reacționeze atunci când cineva îl hăituiește cu întrebări în timp ce-i pune în față un telefon cu care face live pe Facebook, având în vedere că Simion însuși aplică de ani buni această metodă de presiune adversarilor din Parlament. În schimb, el reacționează emoțional la auzul acuzațiilor repetate că ar fi omul rușilor, mai întâi jignindu-l pe interlocutor, apoi bruscându-l fizic.

La drept vorbind, acuzația că George Simion ar fi susținut de Rusia este nefondată, dar acesta nu înseamnă că n-o merită, dacă ne gândim de câte ori a fost naivul util al Moscovei, promovând în spațiul public narațiunile rusești despre Covid-19, UE, Ucraina, LGBT etc. sau la faptul care are în anturajul personal rusofili declarați, precum senatorul Lavric sau ÎPS Teodosie. Spațiul virtual AUR-ist de pe rețelele de socializate abundă în teorii conspiraționiste care susțin că respectivul cetățean de la festivalul micilor a fost pus să-l hărțuiască pe Simion pentru a genera scandal. În anul electoral 2024 se vor ivi cel mai probabil destule ocazii să se testeze abilitatea lui George Simion de a gestiona situații dificile. Ca să-și atingă obiectivul politic personal, el va trebui să țină în frâu cea mai dificilă resursă: pe sine.