O mare cantitate de filme şi tot mai multe mărturii, între care unele absolut credibile, aparţinând unor ziarişti independenţi de putere, unor foşti sau actuali jandarmi, poliţişti, agenţi secreţi de rang înalt, ofiţeri din armată şi civili, martori oculari, zugrăvesc un tablou sumbru al României.

Pot confirma din surse proprii ca în instituţiile de forţă s-a ştiut că Piaţa Victoriei va fi scena unei atmosfere foarte „toxice“, în speţă a unor violenţe de amploare mult înainte ca ele să fie declanşate, chipurile, în urma unor provocări ale protestatarilor, în fapt, după provocări dirijate militar.

Dar chiar dacă ele nu ar fi fost premeditate, vina politica şi penală a ministrului de Interne şi a şefului de facto al guvernului, Liviu Dragnea, îmi par clare şi indubitabile. Astfel, în pofida evidentei şi probelor, Carmen Dan s-a făcut complice cu jandarmii delincvenţi, considerând agresiunea lor brutală împotriva zecilor de mii de civili, de romani paşnici, „o intervenţie impecabilă“.

Simultan, sub conducerea lui Dragnea, PSD ignoră de asemenea realităţile vizibile şi consideră că vineri, 10 august, ar fi avut loc „o tentativă de lovitura de stat“. Or, dacă ea s-a produs, a fost un puci al PSD.

În fond, am fost de faţă la protestele anti-PSD. Am inhalat din plin gaze, împreună cu fiul meu şi cu alţii, din grupul meu integral paşnic şi am văzut bâtele militarilor lui Dragnea intrând brutal în acţiune, împotriva românilor. Ca atare, pot certifica.

Înainte de violenţe, când în Piaţa Victoriei nu erau decât câţiva români, uriaşa desfăşurare de forţă a foarte numeroaselor trupe de jandarmi alcătuite din militari în postura marţială, înarmaţi până în dinţi (inclusiv, cum s-a aflat ulterior, ilegal, cu muniţie de război) transmitea un mesaj clar oricui. Şi procurorilor militari care anchetează acum evenimentele.

Potrivit acestui mesaj, ar fi fost absolut absurd ca belicoasa imagine a trupelor de jandarmi vădit pregătite de război contra românilor reunificaţi în Piaţa Victoriei să nu descurajeze total orice om normal la cap şi cu atât mai mult orice grupare civică sau politica dorind, teoretic, să ia cu asalt sediul Guvernului. Or, eu n-am văzut între zecile de mii între care m-am aflat de la 5 la 11 pe nimeni care să vrea altceva decât să demonstreze paşnic. Ori să urmărească spectacolul mitingului Diasporei.

Prin urmare, din două una. Provocările, efectuate exclusiv în imediata proximitate a jandarmilor, nu puteau fi lansate decât de inşi uşor decelabili şi foarte deranjaţi psihic, precum şi agresivi şi violenţi. Care însă, puţini cât trebuie să fi fost, dacă erau psihotici, departe de a fi fost extraşi din mulţime de numeroasele forţe de „ordine“ din preajmă, nu au apărut, ulterior, la vreun balamuc din Bucureşti. Ori în beciurile poliţiei.

Sau, mult mai probabil, în fapt neîndoielnic, provocările au fost executate de infiltraţi aparţinând jandarmeriei sau coordonaţi.

Că aşa stau lucrurile reiese nu doar din probele care încep să apară. Ci şi din strania îngăduinţa de care s-au bucurat din partea jandarmilor, chiar atunci când „provocatorii“ au „atacat“ şi „bătut“ o femeie jandarm, nu se ştie prin ce mister izolată de unitatea ei, de bună seamă pentru uzul televiziunilor arondate şi a propagandiştilor puterii de felul unor Sorina Matei şi Alina Mungiu Pippidi, al unui Ion Cristoiu (veteran, se pare, al brigăzii antiemigraţie) et ejusdem farinae.

În fata evidentului sadism pe scară largă al jandarmilor comportându-se ca nişte brute naziste şi că NKVD-ul stalinist în fata jurnaliştilor autohtoni şi străini, a femeilor, a cetăţenilor de rând, e absolut îndrituita comparaţia cu mineriadele.

Atâta tot că violenţele nu au fost comise de civili. Ci, nota bene, de militari. Militari, care, pentru prima dată din 1989 încoace, s-au repezit să bată, să mutileze, să reprime români. Civili protestând paşnic împotriva unui regim samavolnic. Şi cleptocratic.

Or, altfel decât în 1989, când, sub Nicolae Ceauşescu, România comunistă era aliata Moscovei în Tratatul de la Varşovia şi altfel decât în 13-15 iunie 1990, sub Ion Iliescu, ţară e acum membră a UE şi NATO, ambele comunităţi de valori care, teoretic, nu pot admite asemenea barbarii nici dincolo de ele şi cu aţa mai puţin în interiorul lor.

Totuşi, Carmen Dan, departe de a arunca prosopul, ea însăşi, cum ar fi trebuit dacă avea o brumă de conştiinţă, responsabilitate şi onoare şi departe de a fi fost trasă la răspundere, sau obligată să îşi dea demisia de către PSD şi aliaţii lui Dragnea din Parlament, precum ALDE şi UDMR, e în continuare, vai, ministru de Interne în momentul în care scriu aceste rânduri.

Nici infecţii, neghiobii şi aroganţii ei subalterni, în frunte cu purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, Militaru, care, culmea, nu cunoaşte statutul ziaristului, ori faimosul ins „în alb“, în speţă colonelul coordonând la faţa locului infama acţiune de gazare şi maltratare a românilor reunificaţi în contra penalilor nu şi-au dat încă demisia.

De ce? Pentru că făptaşii uriaşei trădări naţionale care a avut loc vineri, 10 august, se simt acoperiţi. Pentru că nu cred că erdoganizata Românie va mai fi scena unor alegeri libere, a unei alternante la putere şi că li se va cere vreodată, cu adevărat, socoteală.

Prin urmare, în concepţia guvernanţilor ei, România este, în acest moment, o dictatură atipică, în care militarii alcătuind trupele de jandarmi fac legea sau, mai precis fărădelegea, în conformitate cu dorinţele interesele şi, vai, ordinele şefului infractor al PSD, Liviu Dragnea. Iar criminalii, dimpreună cu şefii lor politici, care au încetat să fie doar hoţi, analfabeţi şi mituitori electorali, se bucura de imunitate pe termen lung.

Mi-ar plăcea să fiu contrazis convingător. Dar nu cred să fie posibil. Oricum, aliaţii României, inclusiv americanii, sunt avertizaţi, că, în acest moment, la Bucureşti s-a edificat o dictatură atipică.

Regimul instalat aduce leit, inclusiv în componenţa sa antiamericană şi antioccidentală, antipatriotică, dar ultranaţionalistă, cu tirania turcească, deşi nu e islamistă. La butoane are un infractor hotărât să se perpetueze la putere prin intermediul ideologiei sale totalitare, postcomuniste, a „statului paralel“ şi cu ajutorul inclusiv propagandistic al securiştilor fostei politii politice ceauşiste, precum şi, mai ales, cu al militarilor deveniţi oştire a PSD.

Una în care Dragnea consideră că poate avea mai multă încredere decât în orice fel de civili, ortaci sau nu, aduşi, sau nu, cu autobuzele în capitală, sau oriunde se mai revolta românii. Motiv pentru care dictatura lui, sprijinită pe militarii jandarmeriei, poate fi calificată drept militară.

Ce-i de făcut? De cerut, tenace şi perseverent, socoteală. De cerut neobosit, dregătorilor, socoteală până la demisia lor. De schimbat regimul Dragnea, de judecat şi de pedepsit exemplar grupul infracţional şi pe acoliţii lui care au pus mâna pe ţara şi au declanşat ostilităţile în primul război de amploare împotriva românilor de la Ceauşescu şi Iliescu încoace.

 

Petre Iancu - Deutsche Welle