Comisia Juridică îl sabotează pe Klaus Iohannis: Amendamentele aduse legii Romexpo slăbesc interesele statului. Reacţia CCIR

Amendamentele depuse de Comisia juridică la legea privind terenurile Romexpo, trimisă spre reexaminare de preşedintele Klaus Iohannis, slăbesc şi mai mult interesele statului, conform explicaţiilor oferite de Robert Ioniţă, Director Juridic NEPI Rockcastle.

„În mod incredibil, amendamentele adoptate de Comisia Juridică slăbesc şi mai mult controlul statului, diminuează garanţiile acestuia şi chiar reduc interdicţiile menite să asigure protecţia interesului public. 

Drept urmare, în mod cert recomandările sau obiectivele menţionate în cererea de reexaminare a proiectului de lege nu au fost atinse. Dimpotrivă, rezultatul amendamentelor este că CCIR are şi mai multe drepturi şi libertăţi, iar statul mai puţine garanţii şi mai puţin control”, a declarat juristul.   

 Astfel, conform amendamentelor actuale:

• CCIR are la dispoziţie 40 de ani să asigure atingerea obiectivului, timp în care nu pot fi deranjaţi cu întrebări referitoare la atingerea scopului. Nimeni nu îi poate întreba de ce nu au făcut nimic timp 10 ani sau dacă ce au făcut în primii 10 ani asigură atingerea scopului.

• Interdicţiile – aparent sunt mai largi, enumerarea este mai cuprinzătoare, însă la o citire atentă, ne dăm seama că interdicţiile sunt în realitate inexistente. Cheia este sintagma din alin. 5, art III: ,,Fără a aduce atingere posibilităţii de constituire şi de exercitare a celorlalte drepturi […] necesare realizării scopului menţionat la alin. (1)”. Practic, din cauza acestei calificări, toate interdicţiile enumerate în alin. 5 al art III (spre exemplu interdicţia de ipotecare) nu se mai aplică atunci când aplicarea acestora ar împiedica realizarea ,,proiectului de dezvoltare urbana”. Astfel, dacă CCIR doreşte să ipotecheze terenul sau o parte din el pentru a lua un credit pentru a putea construi ,,proiectul de dezvoltare urbană”, are acest drept, interdicţia neaplicându-se. Drept urmare, interdicţiile sunt în realitate inexistente.

• De asemenea, interdicţiile nu includ în continuare un drept foarte important – şi anume dreptul de uzufruct. Din punct de vedere practic, acesta este un veritabil drept de proprietate care poate fi acordat pe o durată de până la 30 ani. Foarte important de avut în vedere este faptul că se poate obţine chiar şi autorizaţie de construire în baza dreptului de uzufruct. Practic, CCIR poate transfera fără niciun fel de probleme către oricine îşi doreşte, fără licitaţie, drepturile necesare pentru dezvoltarea unor proiecte imobiliare ,,de dezvoltare urbana” – adică, de fapt, orice. La fel şi pentru dreptul de superficie, un alt drept real foarte important, care ar putea fi constitutit de CCIR fără nicio interdicţie.

• Conform formei actuale, în amendamente nu se precizează nimic despre schimburi: astfel, terenul poate fi dat la schimb oricând pentru un alt teren mult mai ieftin, fără nicio interdicţie. Aceasta nu este o practică străină, în ultimii ani existând mai multe cazuri investigate în care statul sau instituţii publice au rămas fără active valoroase importante, fiind subevaluate şi date la schimb pe terenuri cu valoare mult inferioară. 

• Cu privire la destinaţia terenurilor, şi anume ,,dezvoltare urbană durabilă menită să susţină mediul de afaceri”, aceasta este una extrem de largă, astfel că orice tip de dezvoltare imobiliară ar intra în acest scop atât de larg - de la proiecte de birouri, mall, construcţia de apartamente.  Astfel, CCIR (sau cei către care CCIR ar transfera terenul) poate construi orice îşi doreşte pe acest teren.

• În continuare nu există nicio obligaţie de a organiza o licitaţie în cazul realizării unor proiecte pe acest teren primit gratuit de la stat. 

• Nu în ultimul rând, sancţiunea nulităţii absolute a Hotărârii de Guvern privind transmiterea cu titlu gratuit a terenului pentru încălcărea interdicţiilor de către CCIR, criticată de Preşedinte, a fost înlocuită cu un alt termen discutabil, şi anume „inexistenţa de drept”. Acest termen, „inexistenţa de drept” nu există ca mecanism juridic sancţionatoriu pentru astfel de situaţii, făcând astfel imposibilă aplicarea sancţiunii şi întoarcerea terenului în patrimoniul Statului. Sancţiunea revocării, sugerată de Preşedinte în cererea de reexaminare, nu a fost însuşită în proiectul de lege nici de această dată. În plus, problema nu ar fi cu încălcări flagrante a interdicţiilor – ci cu unele unde, din cauza modificărilor introduse prin amendamente (excepţia introdusă la alin. 5), acestea rămân fără substanţă şi discuţia este mult mai complicată. De exemplu, o vânzare către un terţ, în scopul ca acesta să construiască un mall. În acest caz, CCIR poate argumenta că înstrăinarea este necesară realizării scopului de ,,dezvoltare urbană durabilă menită să susţină mediul de afaceri” şi deci interdicţia oricum nu se aplică.

• Cât despre dimensiunea de ajutor de stat, în continuare nu s-a cerut un punct de vedere al Consiliului Concurenţei. Astfel că, pe fond, nu s-a schimbat nimic, şi se încalcă în continuare în mod flagrant normele naţionale şi europene în materie de ajutor de stat, pentru care România riscă sancţiuni.  

• Foarte interesantă este şi motivarea oferită în presă de autorii amendamentelor – una care nu are un fundament corect. Astfel, s-a argumentat că, întrucât acel teren a aparţinut Romexpo înainte de 1989, Romexpo ar fi trebuit să primească acest teren de la stat aşa cum s-a întâmplat în cazul a mii de întreprinderi cu capital de stat din România. Ceea ce se omite, în mod intenţionat sau nu, este că în cazul tuturor acestor mii de întreprinderi foste cu capital de stat, în schimbul transferului terenurilor pe care aceste întreprinderi le aveau în folosinţă, statul a dobândit acţiuni la capitalul social al acestora, acţiuni având o valoare egală cu valoarea terenului transferat. Prin urmare, dacă terenul s-ar transfera către CCIR/Romexpo, statul român ar trebui să dobândească acţiuni la capitalul social al Romexpo, acţiuni având o valoare totală egală cu valoare terenului transferat. Dar în realitate, statul român nu va primi nimic.

• Merită amintit că CCIR nu a fost niciodată, inclusiv înainte de 1990, titular al dreptului de proprietate asupra terenului, având doar un drept de folosinţă sau administrare, acordat de către regimul comunist în perioada 1972-1973 (conform Deciziei 1146/1972 şi Deciziei 152/1973 ale Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti). Prin urmare, pretinsele „drepturi istorice” invocate sunt o ofensă la adresa milioanelor de români ale căror drepturi de proprietate şi proprietăţi au fost confiscate abuziv de regimul comunist.  

Ce spune Camera de Comerţ şi Industrie a României

Într-un comunicat de presă îân care redă răspunsurile formulate în urma întrebărilor „unei publicaţii, CCIR punctează următoarele:

- Aşa cum arată studiul firmei de consultanţă din Big4, într-adevăr, în faza de construcţie, de până la maximum cinci ani, şi nu cum se speculează mai nou, anume că proiectul va fi construit în 40 de ani – o mare dezinformare şi o nouă alterare a datelor comunicate de CCIR, dezvoltarea noului Romexpo va genera aproape 1 miliard de lei la bugetele locale şi naţional, dintre care aproape 600 milioane de lei în primii trei ani şi peste 400 milioane de lei în ultimii doi ani ai construcţiei. Înţelegem disperarea celor cu interesele mobiliare în a face noi mall-uri, însă am mai spus că noi vrem altceva la Romexpo.

Revenind la beneficiile proiectului nostru, după finalizarea construcţiilor, deci în perioada de funcţionare, în fiecare an, noul Romexpo va contribui cu mai mult de 1,7 miliarde de lei la bugetul de stat.

Şi da, proiectul noului Romexpo va genera, potrivit aceluiaşi studiu, peste 32.000 de locuri de muncă, ceea ce reprezintă mai mult decât forţa de muncă aferentă unui judeţ mediu din România.

Toate acestea nu sunt promisiuni populiste legate de pensii, ajutoare sociale şi alte fantasmagorii care să întunece sau să spele minţile, ci sunt cifre care arată rezultatele pe care le urmărim, pe care ni le asumăm şi care stau la baza demersului din Parlament.

Ne dorim ca parlamentarii să aibă proiectul pe masă pentru vot şi să voteze potrivit conştiinţei şi mandatului încredinţat de cei care i-au ales.

În acelaşi timp, să aibă în vedere că prin cererea de reexaminare a legii nu se aduce în discuţie oportunitatea deciziei de acţiona în privinţa proprietăţii private a statului, ceea ce de altfel a statuat şi Curtea Constituţională atunci când a considerat că legea e constituţională. Tot ceea ce s-a cerut prin reexaminarea legii este detalierea unui mecanism de garanţii în favoarea statului odată cu trecerea terenului la Camera Naţională, ceea ce cu siguranţă Parlamentul o va face.

- În lipsa unui proiect investiţional, bazat pe o analiză care să arate potenţialele beneficii pentru stat, putem considera că acestea nu există sau sunt minimale. Dacă ar vinde terenul, în primul rând statul ar trebui să despăgubească CCIR şi Romexpo cu mult mai mult de 200 milioane de euro, atât cât valorează terenul.

Deci dacă ar vinde, statul ar trebui mai întâi să plătească. Sau să găsească un cumpărător dispus să achite şi factura cu despăgubiri către CCIR şi Romexpo.

Ulterior, tot acelaşi cumpărător al terenului poate alege să facă hale de depozitare sau orice pentru care să plătească statului minimul de taxe si impozite. Sau ar putea face blocuri de locuinţe, ceea ce noi am exclus categoric din proiect.

- Am mai arătat că terenul nu se poate poate vinde pentru ca nu este liber de sarcini – dreptul de folosinţă al CCIR este o sarcină asupra terenului, în plus, orice cumpărător ar fi obligat sa preia sarcinile acestuia si sa respecte proprietatea Romexpo. Despăgubirile pe care statul sau cum am arătat, cumpărătorul, le-ar datora CCIR şi Romexpo, în cazul în care statul ar vinde sau cumpărătorul ar cumpăra terenul, depăşesc cu mult valoarea speculată a terenului.

Reiterăm faptul că terenul de sub Romexpo este dat de stat către CCIR încă din anii ’60-’70. Atunci statul, prin Camera Naţională, a creat Întreprinderea de Târguri şi Expoziţii care ulterior s-a transformat în actuala Romexpo. Am mai arătat că, spre deosebire de toate fostele întreprinderi de stat transformate după Revoluţie în societăţi comerciale, cărora li s-a dat începând cu 1991 terenul de sub construcţii, recunoscându-li-se astfel dreptul de proprietate, în cazul Romexpo, acesteia sau CCIR nu le-a dat nimeni terenul. Iată de ce am spus şi susţinem că dincolo de proiectul actual de dezvoltare, se cuvine inclusiv o reparaţie istorică.

Şi ne mai punem câteva întrebări: unde era presupusul interesat de cumpărarea terenului în 2004, când, după ce l-a avut în administrare începând din 1990, CCIR a rămas cu folosinţa pentru 49 de ani? Din 2004 până acum de ce nu a făcut măcar un studiu, o schiţă, o machetă sau orice altceva care să arate interesul serios de a cumpăra şi de a investi? Sau de ce nu a sesizat încă de atunci Comisia Europeană (CE) că e ajutor de stat şi că vrea să cumpere terenul? Măcar începând cu 2007 putea s-o facă, totuşi sunt 14 ani de când suntem membri UE.

Noi credem că nu există nici un alt proiect real şi demn de a fi luat în seamă care să se califice la minimum în conceptul de proiect de dezvoltare durabilă, ci singurul interes al companiei care afirmă că a reclamat România la CE este doar unul de a încerca stoparea sau măcar încetinirea dezvoltării economice, culturale şi sociale a Bucureştiului şi de ce nu, a României.