Or dacă acesta e un gest politic, să-l analizăm în funcţie de situaţia juridică a lui Adrian Năstase, care nu e nici pe departe atât de limpede cum pare. Ar putea fi limpede doar într-o singură situaţie: dacă în ambele dosare pe care le mai are pe rol va primi, pentru toate capetele de acuzare, achitări pe linie.

În dosarul Zambaccian urmează un recurs în care procurorii contestă atât achitarea pentru luare de mită, cât şi pedeapsa de trei ani cu suspendare pentru şantaj. Iar recursul lui Adrian Năstase cere achitarea şi pentru această ultimă acuzaţie. Cum va arăta sentinţa finală? Nu ştim, e aici un ţintar în care judecătorii pot juca oricum, de la achitare pe linie până la condamnare pe linie. Iar pentru cei care cred că infracţiunea de şantaj se prescrie în această lună, avem o veste proastă: Adrian Năstase nu este acuzat pentru şantajul simplu, din Codul penal, ci pentru şantajul comis de către un demnitar, o formă agravantă, unde prescripţia ar veni cam peste vreo zece ani. Stranie ironie a vieţii, agravanta a fost înscrisă într-o lege specială anticorupţie în anul 2003, chiar de către guvernul Năstase.

Dacă primeşte o pedeapsă fie pentru mită, fie pentru şantaj, fie pentru amândouă, Năstase nu mai poate primi suspendarea executării, întrucât se bucură deja de liberarea condiţionată din dosarul Trofeul Calităţii, iar o persoană nu poate beneficia simultan de două acte de clemenţă din partea justiţiei, decât în cazuri de infracţiuni minore. Rezultatul e unul singur: uşa celulei i se poate deschide din nou.

Nici al doilea dosar, cel cu 399 de cartuşe deţinute ilegal, nu e simplu, deşi pare. Cartuşele i-au fost găsite la câteva ore după ce primise o sentinţă definitivă de condamnare. Aici, infracţiunea reţinută nu este achiziţionarea ilegală de cartuşe, faptă comisă înainte de condamnare, ci deţinerea lor în mod ilegal. Ceea ce înseamnă că infracţiunea a continuat să fie săvârşită şi după ce a fost condamnat definitiv în altă speţă, chiar dacă între sentinţă şi depistarea cartuşelor au trecut doar câteva ore. Această situaţie poartă un singur nume: recidivă. Iar recidiviştii sunt excluşi de la formele de clemenţă, fapt care poate atrage anularea liberării condiţionate de care se bucură acum. Asta tot celulă se cheamă.

Invitarea la congresul PSD a unui om cu o situaţie juridică atât de complicată şi de imprevizibilă poate fi citită într-un singur fel: ca un gest de frondă, de sfidare la adresa unei Justiţii care l-a trimis pe fostul lider suprem puţin pe la închisoare. Dacă adăugăm acest gest la forfota parcă tot mai mare care se aude în Parlament, însemnând tot felul de iniţiative şerpeşti menite să intimideze sau să anihileze instituţiile de aplicare a legii, s-ar putea să ne trezim într-o zi, pe nesimţite, într-o ţară precum cea de acum 10 ani. V-aţi dori o aşa restauraţie? Eu unul mărturisesc că nu.

Speranţa vine însă tot din Occident. Mai exact din Franţa. François Hollande, marele cruciat împotriva austerităţii când nu era la putere, şi-a cam frânt gâtul pe parte economică după ce a ajuns preşedinte, dar pe alte părţi pare să se simtă mai bine. Şocat că un ministru de-al său a fost prins cu conturi ascunse prin paradisuri fiscale, a pregătit un pachet legislativ prin care înfiinţează un Parchet specializat împotriva corupţiei şi a marilor fraude şi o agenţuie de integritate care să verifice toate declaraţiile de avere şi conflictele de interese. „Exact după modelul românesc”, avea să remarce Deutsche Welle. Abia când modelul româno-franţuzesc se va răspândi în toată Europa civilizată – şi Bruxelles-ul parcă n-ar zice nu – putem să stăm liniştiţi că restauraţia de care vorbeam mai sus va fi doar istorie.