Şampania electorală

Imaginile ce se succed pe parbrizul maşinii ilustrează vacarmul în care trăim. Sunt atâtea panouri, indicatoare, reclame, poze, litere, îndemnuri şi săgeţi încât nu se mai văd semnele de circulaţie.

În timpul campaniei electorale e şi mai rău. Peisajul – urban, rural sau natural – e supraaglomerat cu fotografii şi bannere. Din ele ne privesc, sau ne arată cu degetul o sumedenie de feţe – nişte bărbaţi, unii veseli, prosperi şi plesnind de sănătate, alţii trişti şi suferinzi, în orice caz toţi serioşi şi gravi, invariabil înduminicaţi în cămăşi albe şi cravate sumbre. Mai rar, câte o femeie între două vârste pe faţa căreia se mai citeşte nehotărârea din faţa fotografului: „Să par dură sau cumsecade?“

Banalitate, stereotipuri, plictis. Fotografiile nu au nici o relevanţă că doar nu e concurs de frumuseţe! Ce rost are o campanie bazată pe persoane, când competiţia e între partide şi ar trebui să fie bazată pe doctrine? Ce rost are o campanie bazată pe persoane care nu sunt cunoscute, nici pe departe, cât au fost candidaţii din alegerile locale ce proveneau din comunitate şi urmau să activeze, la vedere, în mijlocul şi folosul ei? Ce rost are o campanie bazată pe persoane, în condiţiile sistemului uninominal actual care nu garantează accesul în Parlament în ordinea numărului de voturi, ci după un algoritm bizar, nefiresc şi de neînţeles? 22 de ani postdecembrişti au arătat lipsa de comunicare reală dintre electorat şi aleşi. Deplasare în teritoriu, birouri în teritoriu, logistică, personal, bani. Cazurile în care vreo idee sau nevoie a străbătut drumul din ţară până în Parlament sunt rare.

Cât despre sloganuri, mai bine zis lozinci, sunt nişte mesaje goale de conţinut atunci când nu sunt de-a dreptul ridicole. „Limba de lemn“ din anii comunismului nereuşit, înlocuită cu „limba de plastic“ corporatistă a generat în imaginaţia sărăcăcioasă a consilierilor de campanie „limba de hârtie“- cum vedem, material mai ieftin şi reciclabil. Lozincile au o alură bătrânicioasă sunt parcă împrumutate din publicitate care, şi ea, e rămasă la stadiul de acum 50 de ani. Iată un buchet, un florilegiu, un potpuriu din astfel de perle dominate, obsesiv, de cuvinte mari: „Dreptatea e pentru toţi!“, „Uniţi pentru dreptate, România“ etc. „Uniţi împotriva nedreptăţii, corupţiei“ etc, „Să facem istorie!“, „2012 - Anul victoriei“(?), „Dreptate până la capăt!“, „Puternică pentru tine!“, „Senatorul tău!“, „Ne-am ţinut de cuvânt!“ (sloganul e susţinut de un personaj căruia nu i-a ieşit nimic în viaţă, nici în politică, în schimb şi-a călcat cuvântul) şi, în fine, „Mereu la datorie pentru România!“ - care sună ca „Să dăm ţării cât mai mult cărbune!“

Programe? Strategii? Tactici? Nici măcar, de exemplu, o problemă simplă – de interes larg, că e vorba de educaţie şi de viitor, n-am auzit să fie pusă în discuţie: să văd şi eu că unii susţin clasa zero şi pe alţii că o resping – cu argumente, cu analize, cu statistici...

Vacarmul vizual ar trebui să mai dureze două săptămâni, dar din experienţa altor alegeri ştiu că afişele vor rămâne agăţate încă 2-3 ani de stâlpi şi sârme în virtutea urâtei tradiţii de a părăsi gunoaiele şi sticlele  pe un loc, după petrecere. Nu va plăti nimeni curăţenia.

Va rămâne numai un gust amar ca după o beţie cu şampanie: un vin prost, cu multă spumă, ce pocneşte ca o sperietoare şi din care jumătate se varsă pe jos.