„Suntem o imagine în mic a Europei, o federaţie de minorităţi, dar, deşi diferiţi ca limbă sau ca rit, suntem totuşi una“, spune decanul Facultăţii de Teologie Romano-Catolică, Wilhelm Dancă, într-un interviu acordat Deutsche Welle înaintea vizitei Papei Francisc în România. Vizita Suveranului Pontif e o invitaţie la a transmite dialogul interconfesional al ierarhilor către enoriaşi.

Deutsche Welle: Care e cheia ecumenică în care trebuie interpretată această vizită apostolică?

Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă: Vizita are un caracter ecumenic relevant. După preşedinte, care l-a invitat pe Papa Francisc în România, prima instituţie, prima comunitate pe care o întâlneşte este Patriarhia Română, Sfântul Sinod permanent, Patriarhul Daniel şi pe creştinii ortodocşi din România.

Sigur că a venit să-i vadă pe ai săi, pe credincioşii catolici de ambele expresii liturgice, adică de rit latin şi de rit bizantin, şi de toate expresiile lingvistice – română, maghiară, croată, bulgară, germană, slovacă, ucraineană, polonă ş.a.m.d. Mesajul este clar: vrea să continuăm drumul început în urmă cu 20 de ani de Papa Ioan Paul al II-lea prin cele trei zile memorabile (7-9 mai 1999 – n.red.), când s-au pus bazele unei noi relaţii între BOR şi Biserica Romano-Catolică, mai vizibile, mai cu roade în planul ecumenismului social, în întâlnirea cu Cristos în cei săraci, în cei suferinzi, care au nevoie de mărturia noastră creştină, nu atât în plan spiritual, cât mai ales în plan material. Există comunităţi ecumenice de slujire a celor nevoiaşi în care sunt prezente şi măicuţe ortodoxe şi măicuţe catolice. În Moldova există aşa ceva, în judeţul Neamţ există o astfel de casă pentru ajutorarea celor săraci cu o mărturie comună. Înainte de 1999 nu existau.

Pr. prof. dr. Wilhelm Danca (DW/C. Ştefănescu)Vizita Papei Ioan Paul al II-lea s-a constituit într-o încurajare foarte puternică la adresa acestor iniţiative, făcute cu anumită teamă sau rezervă, mai pe bâjbâite, fie din partea bisericii ortodoxe, fie de cea catolică. Aceste iniţiative nu s-au amplificat până la a deveni fenomen. Fiecare parte, însă, aştepta să-şi facă propriile structuri din interiorul cărora să activeze cu o deschidere spre ceilalţi. Ei, dar e ceva, e un început, e o lucrare.
 

Papa Francisc vrea să sfinţească, să binecuvânteze aceste procese de apropiere începute deja în 1999, continuate cu anumite sinuozităţi, de-a lungul timpului, fără ca pe fond să fie o teamă. Catolicii nu se tem de ortodocşi, ortodocşii nu se tem de catolici, dar anumite radicalizări ale credinţei şi replieri identitare, asociate în grupuri fundamentaliste, au apărut, mai ales după ce România a intrat în Uniunea Europeană şi oamenii au început să circule dintr-o parte într-alta. Iar acestea cer din partea ierarhilor mai multă prudenţă.

900 de ani în care nu am ştiut unul de celălalt

Ce argumente a avut Vaticanul pentru deschiderea înspre România?

Ioan Paul al II-lea a venit în România pentru că îşi dorea să aibă un dialog cu o ţară majoritar ortodoxă, cu o biserică majoritară din Estul Europei. A avut şi anumite sensibilităţi personale, pentru că s-a întâlnit cu Patriarhul Teoctist înainte de a veni în România şi chiar înainte de 1989. Se cunoşteau. A contat şi sensibilitatea istorică, apropierea dintre polonezi şi români, mai ales în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când România a găzduit Guvernul polonez în exil spre Marea Britanie. Existau anumite premise pentru a alege România. Şi, bine-nţeles, şi aici, în România, a existat o deschidere. Papa nu se duce într-o ţară dacă nu este invitat, fie de şeful statului, de biserica catolică din acea ţară, dar şi de biserica majoritară.

Noi am avut atunci, în 1999, nevoie de o anumită aşezare într-un făgaş al dialogului în ce priveşte biserica greco-catolică. Spiritul Conciliului Vatican II, dialogul între creştini, nu trecuse de Cortina de Fier, iar noi fuseserăm văduviţi. Noi nu am avut exerciţiul carităţii fraterne, al solidarităţii creştine în libertate. Dacă ne unea ceva era dispreţul sau ura faţă de dictatură, faţă de sistem. Abia după 1989 s-a pornit şi în România apropierea între bisercile catolică şi ortodoxă, cu recunoaşterea comună a anumitor circumstanţe – dar nu s-a trecut de la nivelul ierarhic la nivelul de bază.

De ce?

Există o lipsă de exerciţiu a catehezei în biserica ortodoxă. Formarea credincioşilor nu este la fel de bine structurată ca în biserica catolică. La întâlnirile ecumenice care au loc în fiecare ianuarie, la Săptămâna Mondială de Rugăciuni pentru Unitatea Creştină, când mergem în bisericile ortodoxe, cei mai mulţi prezenţi să se roage sunt catolici, pentru că lor li s-a spus să o facă, sunt pregătiţi. Ortodocşii nu vin. Nu li se spune. Nu e un defect şi nici nu au nimic împotrivă – dar, pur şi simplu, nu e stilul lor. Cateheza nu e o activitate obişnuită în biserica ortodoxă. E excepţională, căci sunt preoţi care o mai fac.

Şi religia predată în şcoală?

Ora de religie e ora de religie. Ar trebui să fie oricum altceva. O informare despre toate religiile şi fenomenul religios. Cateheza se face în biserică, de către preot. E o problemă, totuşi, delicată. De aceea, rezultatele dialogului la nivel mare, ierarhic, nu au coborât spre o mentalitate comună credincioşilor catolici şi ortodocşi. Au rămas, undeva, ca nişte repere, de care unii îşi mai aduc aminte, alţii nu. Biserica catolică a încercat, în slujbe, dar mai ales în cateheză, să sublinieze ceea ce ne este comun, nu ce ne desparte. Există, însă, un bun simţ al oamenilor, dedesubt sau dincolo de creştinism, uneori superficial sau doar de etichetă, dar e bun simţ. În schimb, manualele de teologie ortodoxă, folosite în facultăţi, spun pe mai departe că dreapta învăţătură este la ei. E construită, teologia, pe un tip de apologetică obsoletă. Timpurile cer o schimbare.

Şi noi am avut acelaşi tip de apologetică identitară, critică faţă de ceilalţi. Dar am refăcut manualele sub motto-ul „Înapoi la rădăcini“. Ne-am întors la Biblie, la tradiţia sfinţilor părinţi şi a primelor concilii, la spiritul primului mileniu, când biserica era una, nedespărţită. Ce ne desparte sunt 900 de ani în care am evoluat eclezial diferit, în alte contexte, şi nu am ştiut unul de celălalt. De aceea e greu să armonizăm teologiile, acum. Iar Papa Francisc spune să lăsăm, deocamdată, dialogurile teologice, pentru că au nevoie de multă hermeneutică, de multă lectură şi asimilare, iar în schimb să coborâm la nivelul întâlnirii obişnuite, a practicii umane, acolo unde omul suferă, unde are nevoie de ajutor. Să propunem solidaritatea sau comuniunea asta, caritatea creştină ca un drum al ecumenismului. Sfântul Ioan al Crucii spune că „în seara vieţii noastre“, atunci când vom muri, „vom fi judecaţi despre iubire“. Toate disputele teologice sunt bune, dialectica est-vest sau orient-occident se poate preta la o competiţie în sensul bun. Însă Papa Francisc pune accent pe un ecumenism practic, social, al solidarităţii cu omul în suferinţă. Acolo ne putem întâlni. Acolo se vede că suntem una – când ne întâlnim cu omul în suferinţă.

Nu dogma rostită răstit te face creştin

În Egipt, sigur, într-un alt context religios, Frăţiile Musulmane s-au folosit de puterea lor de a oferi asistenţă socială acolo unde statul nu se ducea, pentru a cuceri electoral comunităţile abandonate de stat.

Vă referiţi la prozelitism mascat. La alte interese ascunse în spatele acestei ajutorări.

Întocmai.

În biserica catolică, prozelitismul este interzis. Singurul mod de a face prozeliţi, aşa spune şi Papa Francisc, este prin molipsire, prin atracţie. Lumea să vadă ce stil de viaţă avem şi să devenim atractivi. Atât. Doar prin trăirea noastră, prin stilul nostru de viaţă. A fi creştin, astăzi, nu mai e o chestiune de adevăruri dogmatice, rostite în piaţa publică, ci de mod de a fi. Şi trecerea de la un dogmatism rigid şi o încrâncenare liturgică spre un stil de viaţă unde aceste valori sau repere de învăţătură dogmatică şi morală devin un fel de haină pe care o îmbraci în mod firesc.

Cu ce diferă vizitele celor doi papi, la două decenii distanţă?

E clar că în 1999, Papa nu a fost lăsat să meargă să îşi vadă fraţii şi surorile din Moldova şi Transilvania. Exista un soi de frică. România era prima ţară ortodoxă care l-a invitat pe Papa Ioan Paul al II-lea, în blocul majoritar ortodox al ţărilor din estul Europei exista o anumită teamă faţă de biserica catolică, alimentată de prejudecăţile istorice. Şi într-un fel putem să ne explicăm asta. Îi mulţumim lui Dumnezeu că a fost şi aşa. Au văzut, între timp, credincioşii ortodocşi din România, că bisericile catolice din Occident sunt deschise şi pentru ei. În Spania sunt aproximativ 180 de biserici catolice puse la dispoziţia comunităţilor ortodoxe de români, unde se întâlnesc sâmbăta, duminica şi îşi celebrează sărbătorile. Au văzut, deci, deschiderea, frăţietatea care se manifestă din partea bisericii catolice. S-au întâlnit, s-au vizitat, s-au înmulţit căsătoriile mixte. Toate astea au lucrat în timp, în aceşti 20 de ani, şi au modificat ceva în mentalitatea comună despre catolici. Când s-a pus problema vizitei Papei Francisc şi la Iaşi, Şumuleu şi Blaj, nu cred că au fost rezistenţe sau prejudecăţi care să o împiedice.

O motivaţie pentru ca Papa să meargă în diferite locaţii a fost să marcheze diferenţele care există între noi, din punct de vedere liturgic, ca rit şi ca limbă. Sunt două rituri catolice – latin şi bizantin – şi trei expresii lingvistice: una română, una maghiară şi o a treia care însumează multele minorităţi (bulgari, croaţi, slovaci, polonezi, germani). A vrut să marcheze toate comunităţile, să-i vadă pe toţi. Apoi, s-a ţinut cont şi de faptul că România e mare, dar nu avem autostrăzi să ajungem uşor între Bucureşti şi Şumuleu sau Iaşi. Papa va merge cu elicopterul şi cu avionul. Dar pentru credincioşi ar fi anevoios. Aşa că lumea se adună în mai multe locuri, să nu fie deranjul prea mare, şi vine el la ei.

Omul nu are nevoie de scurtături care eludează etica

Nu se ştie foarte multe despre catolicii din România. Am avut o moştenire, în spaţiul public, venită din timpul comunismului, când minorităţile trebuiau să rămână minorităţi, nu le scoţi la suprafaţă oricând şi în orice împrejurare. Doar de UDMR se ştie, politic. Despre ceilalţi minoritari nu s-a vorbit. Cred că trebuie mai multă simpatie faţă de minorităţi. Iar Papa va transmite acum acest mesaj, îi va scoate la suprafaţă, să arate că nu suntem de un singur fel, ci universali într-o ţară cu un potenţial lingvistic, cultural, religios foarte important. Dacă vreţi, suntem o imagine în mic a Europei, o federaţie de minorităţi. Papa vine, iată, cu un mesaj: diferiţi ca limbă sau ca rit, suntem totuşi una. Avem destule provocări în zilele noastre pentru a nu pune în comun ceea ce e pozitiv în noi şi ne uneşte. Uniţi în diversitate.

Care ar fi aceste provocări?

De natură morală, publică, antropologică... Sunt ameninţări la adresa omului ca fiinţă umană, odată ce, cu ajutorul ştiinţei, omul decide ce fel de sex să aibă, ce fel de ochi, culoare a părului...

Copii de catalog?

Da. Intrăm într-o zonă a manipulărilor antropologice, dar şi a unui relativism moral sau epistemologic. Nu mai ştim ce e adevăr, ce e bine. Mai avem repere? O lege dată în Parlament nu este neapărat legitimă. Avortul – am luat la întâmplare – nu e moral. Avortul nu e incriminat. Să nu ne surprindă dacă putem negocia orice. Se pare că nu mai există un adevăr transcendental şi fiecare îşi croieşte viaţa cum vrea. Aici ar trebui să apară vocea comună a creştinilor uniţi. Apoi trebuie păstrat un echilibru între biserică şi ştiinţă. Toate cercetările sunt la îndemâna omului.

Dar îmbunătăţirile aduse tratamentelor? Celulele stem, de exemplu. Mă gândesc că fiecare creştin s-ar bucura de un an, de o lună sau măcar o zi în plus alături de aproapele său muribund.

În om există atâta inteligenţă, încât poate fi şi etic în cercetarea lui, şi roditor. Inteligenţa lui are potenţialul de a descoperi tot ceea ce i-ar putea trebui să fie viu şi sănătos. Nu e nevoie de scurtături în cercetare, care să eludeze dimensiunea etică.

 O istorie naţională marcată de o comunitate renegată

Câţi enoriaşi a pierdut biserica romano-catolică după ce greco-catolicii au avut din nou voie să practice?

Nu sunt foarte mulţi. Dar sunt nişte oameni minunaţi. Am deschis Biserica Sfânta Ana din Bucureşti pentru greco-catolici, în 1990. Din cele 1.600 de familii câte existau în parohie, cam 3-400 erau greco-catolici complet sau amestecaţi. Nu am o statistică. Ei veneau şi la romano-catolici, şi la greco-catolici.

Ce credeţi că i-a determinat pe greco-catolici să aleagă să frecventeze biserici romano-catolice, de rit diferit, şi nu pe cele ortodoxe, bizantine?

Comuniunea cu Sfântul Părinte. Cei şapte episcopi care vor fi beatificaţi au murit pentru credinţa în această comuniune. Era cauză de viaţă şi de moarte pentru ei. Biserica romano-catolică a avut, în România comunistă, un statut de biserică tolerată – deşi se mai amestecau, nu ne lăsau de izbelişte, să facem ce vrem noi. Biserica greco-catolică fiind în afara legii, pentru mulţi dintre enoriaşii ei, noi am fost o barcă de salvare, nu pentru rit, ci pentru credinţă.

Dar, trebuie subliniat şi spus asta: fără contribuţia acestei biserici la trezirea simţului naţional, prin Şcoala Ardeleană, am fi scris în continuare în litere chirilice; ei au redescoperit rădăcinile latine ale limbii române, au schimbat grafia liturgică din limbaj slavon în latin. Ca să nu mai vorbim de scriitorii şi poeţii de mare valoare care au contribuit la modelarea limbii române: Rebreanu, Goga, Agârbiceanu, însuşi autorul imnului naţional, Andrei Mureşanu. Din cauza contextului – frecuşul dintre biserica ortodoxă şi cea greco-catolică – în spaţiul public nu li se dă importanţa şi nu este scos în evidenţă rolul jucat în construirea idealului naţional al României.

Un interviu realizat de Cristian Ştefănescu pentru Deutsche Welle