Voiculescu, minut cu minut

Preţ de două zile, de dimineaţă până-n seară, atenţia mediilor de informare din România a fost concentrată asupra a ceea ce pare a fi cântecul final al unei epopei eroi-comico-satirice.

O epopee în care, vreme de alte 2068 de zile, un personaj ale cărui origini morale şi materiale se pierd în trecutul încă insuficient desluşit al comunismo-securismului românesc a încercat în toate modurile posibile nu doar să fugă în cel mai laş chip de justiţie, ci să compromită ideea însăşi de justiţie. Să arate că atunci când dispui de bani, de putere mediatică şi politică în România de azi îţi e îngăduit orice şi poţi face orice.

Chiar şi a mai demonstra o dată că trăim în ţara în care  orice minune ţine trei zile. Chiar şi a arăta că justiţia e pe mai departe o vorbă inventată, în fond îndepărtată de efectivitate. Că laboratoarele în care altă dată se producea omul nou au fost retehnologizate şi continuă să fie performante, deşi producţia le-a fost strămutată în subteran. Că arestarea şi condamnarea, fie şi a unui fost prim-ministru e doar un accident de etapă pe care el, personajul, are puterea, dibăcia şi viclenia de a-l evita. Că până şi atunci când, în fine, răsufli uşurat şi crezi că ai scăpat de post-ceauşiştii plasaţi în fruntea bucatelor, din jilţurile puterii îţi zâmbesc ironic ceauşiştii înşişi.

Personajul cu pricina are bani cu nemiluita fiindcă e posesorul unei averi estimate la vreo 350 milioane de euro. Dispune şi de medii din informare servile, migălos, răbdător şi laborios construite şi întărite prin ani. False instituţii de presă ce şi-au lepădat în ultimul deceniu masca de onorabilitate ce le-a îngăduit ca în celălalt deceniu al existenţei lor să se insinueze în casele românilor. Medii din a căror marcă de identificare a fost exclusă în primul rând informaţia onestă.

Şi aceasta fiindcă misiunea lor principală ca şi a celor ce le deservesc a fost, este aceea de a-i priva pe români de dreptul constituţional la informare. Stripteas-ul lor deontologic a făcut ravagii într-o populaţie devenită nu doar imună, ci şi aplaudacă inertă a minciunii. Şi tot personajul cu pricina are şi putere politică pentru că partidul creat de el, PUR-ul de odinioară, despre ale cărui acţiuni şi fapte relata cu stânjeneală acum vreo 15 ani doar televiziunea cu patron comun, a ajuns la masa guvernării. Cu preţul ca, ceea ce acum aproape zece ani preşedintele Băsescu numea “soluţia imorală”, să poată să îmbolnăvească politica românească şi să îndreptăţească eticheta de lousy governement, guvern păduchios, aplicată executivelor căpuşate şi compromise de prezenţa sa în interiorul lor.

Şi cum oare altfel decât „guvern păduchios”, în sens moral, desigur, ar putea fi socotit cel ce ocupă acum Palatul Victoria, când însuşi slobodul purtător de cuvânt al acestuia uită cu binecuvântare de la stăpân, desigur, toate prevederile din fişa propriului post şi comentează ceea ce s-a petrecut în zilele din urmă în sala de judecată, în termeni asemănători celor folosiţi de un Mihai Gâdea sau un Mircea Badea cu care se ştie de altfel demult că e strâns unit în cuget, simţiri şi dezbateri nocturne.

Au fost observatori ce şi-au exprimat dezaprobarea faţă de ceea ce au calificat supra-dimensionata atenţie acordată în zilele trecute de mediile de informare de la Bucureşti dosarului ICA sau Telepatia, cum este numit el îndeobşte. Atunci când nu i se spune de-a dreptul “procesul lui Dan Voiculescu”, după numele principalului său protagonist. Nimeni altul decât personajul despre care vorbeam în rândurile de mai sus.

Urmărind cu oarecare consecvenţă relatările, uneori de semn contrar, ale principalelor televiziuni de ştiri, dar şi cele de pe Facebook, riguros datate, cu zi, oră şi minut ale jurnalistului Ionel Stoica, gândul m-a dus aproape involuntar la comparaţia cu un meci de fotbal, dar şi la titlul unei emisiuni sportive radiofonice de odinioară. De unde şi pastişa la care am recurs pentru a da un titlu însemnărilor mele de azi.

Se prea poate ca o atare atenţie să fie supradimensionată pentru standardele unei lumi aşezate. Pentru românii resemnaţi cu ideea că “totul se rezolvă”, că “orice se aranjează” şi că “orice minune ţine trei zile” ceea ce s-a întâmplat în ultimele două zile, dar şi faptul că ceea ce părea a se termina la Sfântu- Aşteaptă a ajuns, totuşi, foarte aproape de final, a reprezentat un motiv de curiozitate. Dar şi, indiferent de verdictul ce se va da în zilele următoare, de confirmare a proverbului cu apa şi cu ulciorul.

Problema e că ultimii aproape 25 de ani sunt jalonaţi de prea multe ulcioare. Iar încheierea socotelilor, fie şi parţiale, doar cu unul dintre ele nu înseamnă defel un punct terminus. Întrebarea “câţi ca el” rămâne de actualitate. Mai cu seamă în contextul apropiatei schimbări de gardă de la Cotroceni.