Căldărarii, neamul care a dat limba rromani literară

Îşi apără cu sfinţenie tradiţiile, obiceiurile şi meşteşugul moştenite din moşi strămoşi. Paharul de argint şi salbele de aur le sunt păstrate de către români, ca să nu le

Îşi apără cu sfinţenie tradiţiile, obiceiurile şi meşteşugul moştenite din moşi strămoşi. Paharul de argint şi salbele de aur le sunt păstrate de către români, ca să nu le fure… ţiganii. Muncesc din greu la făurirea obiectelor din cupru şi câştigă bine. Sunt căldărarii, cei care până mai acum au fost numiţi şi corturari

Îşi spun, simplu, căldărari sau corturari. După meseria care i-a făcut faimoşi nu numai în România, dar mai ales în străinătate. Produsele muncii lor, lucrate exclusiv manual, din foaie de cupru sau alamă, sunt adevărate opere de artă. Oameni foarte mândri, căldărarii îi dispreţuiesc pe ţiganii care şi-au pierdut identitatea.

Cum intri în satul Brateiu, din apropierea Mediaşului, se lasă un drum în dreapta, care mărgineşte mica localitate. Aceasta este uliţa căldărarilor, unde ţiganii şi-au ridicat case una şi una. Curios este faptul că aproape toţi membrii acestei comunităţi poartă acelaşi nume. Şi cum se puteau numi altfel decât... "Căldărar". Căldărar Traian, Căldărar Victor, Căldărar Petru şi lista continuă aşa cu sute de nume.

Oameni foarte mândri, corturarii spun că ei nu sunt ţigani sau rromi. Se deosebesc chiar şi prin graiul vorbit. "Limba noastră e diferită de cea a ţiganilor. Prea puţine cuvinte se aseamănă. Când vorbim, pe noi nu ne înţeleg ceilalţi ţigani", spune cu mândrie unul dintre bătrânii satului.

Căldărarii nu au trăit în case până în urmă cu 40 de ani. Nomazi din moşi strămoşi, ei umblau cu şatra şi căruţele cu cai. Mergeau doar prin satele din jurul Mediaşului, unde-şi vindeau produsele. "Acum 50 de ani, pe uliţa asta nu erau decât două case. Am început să cumpărăm casele de la români.

Erau vechi, stricate. Le-am dărâmat şi ne-am făcut altele noi", zice cu mândrie un alt căldărar. Acum, în Brateiu s-au stabilit peste 300 familii de corturari. Cei mai mulţi dintre rromi au câte 2-3 copii. Nu fac mai mulţi. Pentru că, spun ţiganii, la un copil trebuie să-i asiguri de toate.

Între ciocan şi nicovală

Aşezaţi turceşte, direct pe pământul rece al şopronului unde lucrează, căldărarii ciocănesc metalul pe nicovală cât e ziua de lungă. În mâinile lor iscusite, foile subţiri de tablă din cupru sau alamă prind, încet-încet, viaţă. Milioane de lovituri mărunte de ciocan sunt necesare pentru a transforma o banală bucată de metal într-un obiect unic în felul său.

Căldărarii se laudă, nu degeaba, că pot modela aproape orice formă din cupru. Fac focul în mijlocul bătăturii şi în el călesc bucăţile de cupru, pentru a le modela mai uşor. Este o muncă grea, migăloasă şi murdară, din cauza oxidului de cupru, care li se pune pe haine. Doar din lovituri mărunte de ciocan fac ibrice, oale, farfurii, ceaune, tăvi, vaze, cazane de ţuică.

Printre comenzile mai ciudate ale clienţilor s-au numărat chiuvete şi amfore romane. Pentru a realiza aceste adevărate opere de artă, căldărarii folosesc aceleaşi unelte rudimentare ca acum 200 de ani: ciocanul, cleştele şi nicovala.

Ţiganii spun că e foarte mult de muncă şi pentru realizarea unei simple oale. De aceea şi preţurile sunt pe măsură. Un ibric "d'un kil" se dă cu cel puţin un milion jumate, iar un cazan de ţuică ajunge şi la 50 de milioane.

Preţurile însă diferă de la caz la caz. "Dacă vine o babă bătrână, lăsăm la preţ, că e săracă! Dacă sunt străini şi au bani, le dăm mai scump", spune Victor Căldărar.

Meseria din sânge

Meşteşugul căldărarilor se învaţă de la vârsta copilăriei. Anton Căldărar, 60 de ani, este convins că aproape toţi corturarii au în sânge această meserie. "De la 5-6 ani le dăm copiilor ciocănele să bată în nicovală. E ca un fel de joacă la început.

Copiii care n-au răbdare nu reuşesc să înveţe meseria. Răbdarea şi talentul sunt secretele. O lovitură de ciocan greşită din cauza grabei poate strica munca de o săptămână. Ne rugăm în fiecare zi la Domnul Iisus să ne dea răbdare la muncă", a mai spus bătrânul.

Ni-l arată pe nepotul său, care tocmai intrase în atelier şi începuse să ciocănească la un ibric. Băiatul, Victor Căldărar, are 16 ani. Este însurat de un an cu o pirandă pe care i-au ales-o părinţii încă de la naştere. A făcut doar patru clase şi crede că nu are nevoie de mai multă şcoală.

Ca şi tatăl şi bunicul său, băiatul s-a dedicat meseriei. Victor ne-a povestit că a început să ciocănească încă de la cinci ani, stând pe lângă bunicul său. "Cea mai grea lucrare a fost o vază în formă de amforă, făcută dintr-o singură bucată", spune cu mândrie tânărul.

Căldărarii îşi vând mărfurile în toată ţara. Ba chiar şi în străinătate. Datorită faimei lor, sunt invitaţi la toate expoziţiile şi târgurile meşteşugăreşti importante din ţară. La Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Satului, la Sibiu, Constanţa, Oradea, Focşani, Craiova, Piteşti, Arad şi oriunde mai sunt chemaţi. În străinătate, meşterii şi produsele lor au ajuns până în Slovenia, Turcia, Cehia sau Italia.

"Vindem şi pe tarabe la drum, pentru care avem autorizaţii legale. Avem clienţii noştri care ne cunosc şi pentru care lucrăm la comandă. Chiar diseară trebuie să duc un cazan de ţuică la Cluj", ne-a spus Victor Căldărar.

Povestea paharului din argint

În tradiţia căldărarilor, averea cea mai de preţ o constituie un pahar din argint, în greutate de un kil, un kil jumate, care se moşteneşte din generaţie în generaţie. "Ăla e averea noastră, nu case, nu altceva. Este moştenire din strămoşi.

Mai avem şi salbe din taleri de pe vremea Mariei Tereza, dar paharul e cel mai valoros", susţine Pătru Căldărar, în vârstă de 80 de ani. Tocmai pentru că sunt atât de preţioase, ţiganii nu le păstrează în casă. "Paznicii" averii căldărarilor sunt...românii. "Le ţinem la românii noştri. Ei ni le-or îngrijit. Din moşi strămoşi, acolo s-a pomenit să stea.

Le ducem la români pentru că, pe vremuri, când le ţineam în cort, veneau ţiganii şi ni le furau. Când vrem să îl vedem, mergem şi îl luăm acasă. Apoi îl ducem înapoi. Eu ţin paharul la bunicul primăriţei", povesteşte Anton Căldărar.

Paharul se mai aduce acasă şi de sărbători, cum ar fi Paştele. La rândul lor, sătenii din Brateiu susţin că este o mare cinste şi o dovadă de încredere de netăgăduit din partea căldărarilor să păstreze la ei preţioasele odoare. În tradiţia corturarilor, aceste obiecte se lasă moştenire doar bărbaţilor, care duc numele familiei mai departe.

Nunţile se tocmesc din pruncie

Obiceiurile şi tradiţiile căldărarilor s-au păstrat în mare parte nealterate. Corturarii spun că la ei se fac cele mai frumoase nunţi. Socrul mare e cel care se duce şi-o peţeşte pe noră. Fata trebuie să fie neapărat de neam bun, adică oameni cinstiţi, muncitori, înstăriţi. Înţelegerea între părinţi se face când cei doi miri sunt încă mici.

Tot atunci se cade la învoială şi asupra zestrei. Potrivit tradiţiei, nora şi soţul ei rămân în casă la cuscrul mare. Copiii căldărarilor se căsătoresc doar în comunitate, iar nunţile sunt fără dar.

Până se mărită, fetele n-au voie să plece mai departe de uliţa satului. Interesant este faptul că românii sunt cei care botează pruncii căldărarilor. După obicei, naşii şi bunicii copiilor pun bani sub perna acestora, pentru ca toată viaţa să aibă parte de belşug.

Cele mai importante sărbători ale ţiganilor din Brateiu sunt Paştele, Crăciunul, Sfânta Maria şi Rusaliile. "Dacă n-am miel pe masă în ziua de Paşte, înseamnă că nu am pace în casă. În ziua de Paşte nu mergem nicăierea. Stăm la casa noastră.

A doua zi mergem la fraţi, la cuscri, cu o sticlă de băutură", zice Anton Căldărar. Corturarii şi-au păstrat şi portul tradiţional. Nelipsite din ţinuta bărbaţilor sunt pălăriile, făcute odinioară de meşterii saşi de la Mediaş. "Cel mai bun pălărier era Martin Megler. Putea să ploaie şi o săptămână şi nu trecea apa prin ele", ne-a spus unul dintre ţigani. Căldărarii se mai mândresc şi cu mustăţile lor mari.

Pe vremuri, spun ei, moşii lor purtau părul lung şi barba mare. Acum se tund mai scurt din motive igienice: lucrul cu arama înseamnă mult praf şi multă mizerie.

Femeia, în spatele bărbatului

În viaţa etnicilor rromi din Brateiu un rol important îl joacă şi superstiţiile. De pildă, nevasta n-are voie să se suie în pod sau la etaj, ca să nu-i stea în cap soţului. De asemenea, n-are voie să treacă prin faţa bărbatului sau a animalelor. Dacă văd pe uliţă un om cu calul, femeile aşteaptă până ce acesta trece. Dacă n-are cale de trecere, femeia îi spune bărbatului să facă bine şi să se dea mai încolo. Este un lucru de respect, susţin corturarii.

Nu toate tradiţiile s-au păstrat. Corturarii nu-şi mai aleg bulibaşă ca odinioară. Cei tineri ascultă însă de cei mai în vârstă. Înainte, şi-aduc aminte bătrânii, bulibaşa vorbea în numele tuturor şi răspundea de toţi.
"Când mergeam cu şatra şi ajungeam într-un sat, bulibaşa mergea la primărie şi le cerea voie să aşezăm corturile în marginea satului. Bulibaşa era un om care-i descurca pe toţi.

Dacă erau probleme cu autorităţile, el mergea şi descurca treburile. La noi nu s-o întâmplat să mergem în judecată sau să ne despărţim prin tribunale", susţine Anton Căldărar.

Deportaţi la Bug

Calvarul deportării în Rusia, în timpul războiului, este încă viu în memoria ţiganilor. Cei mai bătrâni, care au prins acele vremuri, îşi amintesc cumplitele încercări prin care au trecut. Unul dintre aceştia este Pătru Căldărar. Bătrânul cu barbă sură şi plete aproape până la umeri spune că n-a uitat niciodată prin ce a trecut. "Eram copil pe atunci, aveam doar 15 ani.

Prima dată i-o dus pe saşi. Apoi pe noi, corturarii. Într-o dimineaţă, au venit jandarmii şi ne-au luat direct de la corturi. Pe jos ne-au dus până în Rusia, la Bug. Alţii, cu cai şi căruţe. Ne duceau dintr-o comună într-alta şi ne predau la şeful de post. Şi tot aşa din sat în sat", se destăinuie moş Pătru. Cei mai mulţi au murit acolo de foame, de boli sau împuşcaţi. "Mureau pe capete. Dimineaţa vedeai că mulţi nu se mai scoală.

Scoală, mă, ca e ziuă, le ziceam! Dar erau morţi deja. După ce nu am mai avut ce să mâncăm, am mestecat cucuruz de pe câmp. Era şi tifos. Era ca o boală între găini şi dimineaţa le găseai moarte. Când mureau oamenii, nu aveam sapă sau lopată să le facem groapă. Săpam cu un ţăruş din fier. Trebuia îngropaţi că mortu' miroase! Săpam cu ţăruşul gropi adânci doar cât să intre mortu'. Dacă veneau câinii, puteau să-i scoată afară. Moşu' la tatămeu o fost de 90 de ani şi-o murit…Din o mie câţi am fost, dacă ne-am întors 200", îşi mai aminteşte moş Pătru Căldărar.

Impuscati dupa ce-si sapau propria groapa

Alţi corturari bătrâni spun că de foame, mai furau de pe câmp legume. Cei care erau prinşi de jandarmi aveau însă o soartă tragică. "Erau unii care au fost prinşi la furat pe câmp. Au fost puşi să-şi facă singuri groapa şi apoi împuşcaţi.

Pentru o varză sau un cartof", îşi aminteşte moş Pătru. Corturarii care au reuşit să supravieţuiască s-au întors în ţară în 1944, după ruperea frontului. Au revenit în Brateiu şi au continuat să traiască după obiceiurile lor. Adică în corturi, mergând cu şatra din loc în loc. "Noi degeaba avem căşile. Suntem obişnuiţi să trăim în corturi. Facem focul în mijlocul cortului şi acolo facem de mâncare la copii", a mai spus Pătru Caldarar.

Spiritul nomad a impus comunităţii modelul solidarităţii de tip fratern

La Brateiu se află una dintre puţinele comunităţi de rromi căldărari din România care îşi păstrează meseria tradiţională: prelucrarea manuală a aramei. Secretele acestui vechi meşteşug se transmit din tată în fiu şi se constituie într-un fundament al identităţii etnice a căldărarilor.

Căldărarii vorbesc dialectul căldărăresc al limbii rromani, dialect care stă la baza limbii rromani literare. Rromii căldărari din Brateiu au fost nomazi până în anii '60, când regimul comunist i-a sedentarizat forţat. Spiritul nomad a impus comunităţii modelul solidarităţii de tip fratern, valoarea desosebită a familiei, privilegierea relaţiilor parentale, precum şi responsabilitatea apartenenţei la neam fiind reflectate la nivel cutumiar şi în cadrul modelului iniţiatic-educaţional.

Familia extinsă locuieşte laolaltă şi, de cele mai multe ori, întreaga vecinătate este locuită de rude: de obicei, pentru tinerii căsătoriţi, se adaugă camere la casa tatălui mirelui sau se construieşte o casă în curtea casei bătrâneşti.

Principiile de viaţă ale comunităţii de căldărari sunt: fraternitatea (rr. "phralipe"), care reprezintă ajutorul reciproc şi responsabilitatea colectivă; respectul reciproc, onoarea şi credinţa, reunite în conceptul de "pakiv" şi puritatea (rr. "ujimos"), manifestată printr-o serie de interdicţii şi recomandări cutumiare între care foarte importantă este virginitatea fetei la căsătorie.

Un număr destul de ridicat de reguli se referă la corpul uman şi la igiena rituală, pornindu-se de la ideea că, de la brâu în sus, trupul este pur, iar de la brâu în jos, impur. Dimineaţa, înainte de a vorbi cu cineva, un rrom îşi spală întotdeauna faţa şi mâinile, pentru a se purifica.

Partea de jos a corpului trebuie să fie în permanenţă acoperită, atât la femei, cât şi la bărbaţi: femeile rrome poartă fuste lungi, inclusiv pentru a trasa cu precizie linia de separare dintre partea de jos şi cea de sus a corpului, ele nu se îmbracă niciodată cu pantaloni sau cu fuste scurte; bărbaţii rromi poartă pantaloni lungi, niciodată scurţi. Fusta nu se îmbracă pe cap, pentru a nu-l spurca.

Cămăşile se spală separat de fuste şi pantaloni, în vase diferite, speciale pentru fiecare componentă a îmbrăcăminţii, superioară sau inferioară. Nu se amestecă niciodată apa sau vasele de spălat obiecte de bucătărie cu apa sau vasele de spălat haine. La fel, tacâmurile şi vasele de bucătărie se spală separat de haine.

Apa cu care s-a spălat partea de jos a corpului se aruncă departe, în spatele casei. Conflictele interne ale comunităţii, de tip înşelăciune sau adulter, se rezolvă prin intermediul adunării de judecată a rromilor (rr. "i kris"), care aplică dreptul cutumiar rrom sau judecata de pace, bazată pe dreptatea distributivă sau împărtăşirea responsabilităţii şi pe reconcilierea părţilor.

(Delia Grigore, Profesor etnologie rromă - Universitatea Bucureşti)

Ţiganii în Europa:

Olanda îi acceptă cu simţul umorului

În această ţară cu 16,2 milioane de locuitori, numărul grupurilor etnice este impresionant. Spre exemplu, alături de olandezi, de flamanzi, de saxoni, de frizieni, sunt nominalizaţi şi ţiganii ca minoritate autohtonă a ţării.

În Olanda trăiesc, oficial, circa 36.000 de rromi, dar se estimează că numărul lor a crescut semnificativ în ultimii ani odată cu schimbările social-politice de pe scena europeană. Ţiganii născuţi pe teritoriul olandez beneficiază de condiţii şi instrumente juridice pentru integrare. Sunt obligaţi să-şi dea copiii la şcoală, pe care nu au voie să o abandoneze până la 18 ani.

Unor comunităţi precum Sinti sau Lovara li s-a recunoscut dreptul de a-şi vorbi limba maternă, rromani, pentru aceştia (dacă îşi declară apartenenţa la catolicism) fiind tipărite chiar şi Biblii în această limbă. Situaţia ţiganilor olandezi este bine încadrată, graţie faptului că această ţară a ratificat toate convenţiile internaţionale referitoare la lupta împotriva rasismului, semnând şi Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care conţine o listă amănunţită a factorilor de discriminare.

Cu toate acestea, acum doi ani, Comisia Europeană a criticat guvernul olandez "pentru că a pus în practică măsuri discriminatorii referitoare la cetăţenii din Europa de Est, inclusiv rromi, care vin să muncească pe teritoriul olandez". Concret: pentru rromi a fost prevăzută obligativitatea obţinerii unui permis de muncă, iar pentru un mai bun control asupra dreptului la libera circulaţie, rromilor nomazi li s-a cerut să deţină un permis special.

Chiar dacă, la nivel naţional, mai există exemple de manifestări rasiste şi discriminatorii, olandezii dau dovadă de o mare toleranţă faţă de minorităţile naţionale, dar şi faţă de străinii ajunşi pe teritoriul lor, inclusiv ţigani.

Mai mult, directorul Bibliotecii Alman, Jan Krol, oferă posibilitatea cititorilor să împrumute nu doar un morman de cărţi, ci şi o persoană în carne şi oase, aparţinând minorităţilor de homosexuali, musulmani sau ţigani. "Doar aşa oamenii se lămuresc şi trec peste prejudecăţi, dacă au posibilitatea să pună întrebări direct celor discriminaţi", explică Krol. (Adina Şuteu)