Alegerile din 1946, portalul grotesc spre comunism (II)

Alegerile
din 1946, portalul grotesc spre comunism (II)

Regele Mihai I rostindu-şi mesajul la deschiderea primei sesiuni parlamentare de după alegerile din 19 noiembrie

Puţin înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, după Conferinţa de la Yalta (februarie 1945),  soarta României fusese pecetluită pentru următoarele decenii. Amestecul ruşilor în treburile interne ale ţării nu mai mira pe nimeni: trupe militare sovietice fuseseră dislocate pe teritoriul României şi Comisia Aliată de control, organism care avea drept scop supravegherea procesului de democratizare era aproape total controlată de ruşi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Moartea „cuvântului contradictoriu”

În ziua alegerilor debandada este totală, de pretutindeni se raportează abuzuri incredibile: se fură voturi şi chiar urne întregi,  secţiile de votare sunt cotropite de inşi violenţi, liderii şi candidaţii opoziţiei sunt bruscaţi, se încing bătăi crunte, se săvârşesc crime, oamenii sunt împiedicaţi, după criterii arbitrare, să participe la vot, unor indivizi nu li s-au cerut actele de identitate, mii de buletine electorale votate BPD au fost introduse în urne înainte de deschiderea secţiilor de vot. 

În ediţia din 21 noiembrie, tot B.Brănişteanu semnează editorialul  „După alegeri”. Pledează pentru pluralitate politică la putere, dar parcă nu prea e în apele lui: „În momentul când aceste rânduri ajung sub ochii cititorului, votarea s-a terminat în toată ţara. 

Rezultatele generale, finale, definitive nu se cunosc însă. Atâta doar apare probabil că blocul guvernamental va avea majoritatea în noul Parlament. Dar e probabil că şi partidele opoziţioniste vor fi reprezentate în el. Şi în adevăr nimic nu ar putea fi mai regretabil decât dacă guvernul nu ar întâmpina în noua Cameră unică nici o critică, nici o contrazicere, chiar dacă ar trebui, ceea ce ar deveni inevitabil, ca din rândurile unanimităţii sale să se producă defecţiunile şi să răsară opoziţia. Macaulay a spus acum o sută de ani că regimul parlamentar este cel al cuvântului contradictoriu. 

Opoziţia poate fi o condiţie de viaţă. Dupa experienţele dictatoriale din Germania şi Italia, ştim ce înseamnă Camera cu un singur partid. Atât Mussolini cât şi Hitler vorbeau din când în când în faţa Camerelor lor în care nu se ridica o voce opoziţionistă, dacă în genere se ridica vreuna, în afară de cea a dictatorilor (...) Ciocnirile între opoziţie şi guvern au fost extrem de aspre şi de violente în decursul acestei lupte electorale. De ambele părti s-a vorbit fără reserve şi fără reticenţe şi spectacolul nu a fost totdeauna îmbucurător. Aceste ciocniri nu vor înceta acum dintr-odată. Ele vor mai continua o bucată de vreme. Opoziţia va contesta valabilitatea rezultatelor alegerilor. Guvernul, tare pe rezultatele ce va obţine şi pe puterea pe care o deţine, va riposta în conformitate”.

„Stânga”, speranţa popoarelor

În ediţia din 22 noiembrie, editorialul, semnat „Ad”, „Încotro merge lumea. Ce se desprinde din alegerile efectuate în 21 de ţări”, punctează clar faptul că, după război, tendinţele politice ale europenilor semnalizează „stânga”:  „Evident că massele vor să capete prin participarea lor la viaţa politică certitudinea păcii de mâine şi a liniştii care să creeze condiţiunile necesare unei reconstrucţii rapide ale înlăturării lipsurilor şi ale unei distribuiri mai drepte ale bunurilor. 

Astfel se explică succesul pe care, în genere, l-au întregistrat aproape pretutindeni partidele de stînga, în care popoarele şi-au pus speranţe precis conturate. Nu e mai puţin adevărat însă că, dacă cercetăm în amănunt caracteristica alegerilor efectuate în ultima vreme, se poate desprinde şi o tendinţă de echilibru, în sensul că ceeace ar însemna reforme noi să se adaoge anumitor aşezări şi instituţii considerate ca necesare şi bune în urma unei lungi experienţe”.

Ceauşescu, cu voia dumneavoastră

Deşi se spune că forţele politice aflate la putere nu ar fi reuşit să strângă mai mult de 48% din voturi, rezultatele anunţate oficial sunt zdrobitoare pentru opoziţie: BDP-78,46%,  iar partidele tradiţionale- numai 17,36%;  în aceste condiţii, BDP câştigă 348 mandate (379 alături de aliaţii săi), PNŢ-32 iar PNL-doar 3. PNL, PNŢ şi PSD Independent protestează imediat, acuzând guvernul Groza de falsificarea votului, dar zadarnic: totul rămâne cum a fost stabilit.  În acest sens, trebuie menţionat faptul că, după ce numărătoarea oficială a luat sfârşit, toate buletinele de vot au fost arse. 

Semnificativ este şi comunicatul Ministerului de Interne în legătură cu desfăşurarea alegerilor, pe care „Adeverul” îl publică integral: „ În ziua de 19 Noiembrie 1946 au avut loc în întreaga ţară alegeri generale. Spre deosebire de alegerile din trecut, aceste alegeri s-au desfăşurat într-o atmosferă de linişte şi ordine. În toate judeţele ţării s-a constatat o mare afluenţă la vot ceeace a determinat prelungirea votării până în dimineaţa zilei de 20 Noiembrie 1946. 

În unele localităţi bande alcătuite din agenţi plătiţi ai P.N.Ţărănesc (Maniu) şi P.N.L (Brătianu) au încercat să tulbure desfăşurarea liniştită a alegerilor potrivit cu ordinele şi circularile conducerilor P.N.Ţ şi P.N.L. aflate în posesia Ministerului de Interne, prin care se ordona organizarea de bande constituite după model fascist, având misiunea de a provoca desordine şi incidente sângeroase îndeosebi în ziua alegerilor. 

Cu ocazia acestor încercări de provocare a desordinelor şi de împiedicare a liniştitei desfăşurari a alegerilor, au fost atacate unele localuri ale secţiilor de votare, s-a încercat distrugerea urnelor, s-a tras asupra gărzilor militare însărcinate cu paza localurilor secţiilor de votare, precum şi a preşedintilor secţiilor de votare. În anumite părţi ale ţării s-au tăiat firele telefonice tinzând a dezorganiza comunicaţiile. 

În timpul acestor atacuri au căzut din rândurile armatei şi ale alegătorilor paşnici 5 morţi şi mai multi răniţi. În fruntea hoardelor, care au condus atacurile descrise mai sus, se aflau elemente din organele de conducere ale P.N.Ţ (Maniu) şi P.N.L (Brătianu). Cei vinovaţi au fost deferiţi justiţiei(…). La rubrica „Ultima oră”, „Adeverul” publică  „Numele nouilor deputaţi. Aleşii în Capitală şi în 21 de judeţe”. Printre acestea, nume care vor deveni vestite pentru câteva generaţii de români: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Mihail Sadoveanu, Emil Bodnăraş, Mihail Ralea, Ştefan Voitec, Constantin Drăghici şi, cu voia dumneavoastră, aproape ultimul pe listă, Nicoale Ceauşescu. În ediţia următoare, „Adeverul” dezvăluie că „După reconstituirea guvernului. D-nii Gheorghiu-Dej şi Ştefan Voitec vor fi numiţi vicepreşedinţi de consiliu”.


Mihai I: „Recunoştinţă către glorioasa Armată Sovietică”

„Adeverul” din 3 decembrie 1946 anunţă că ”Eri s-a deschis Parlamentul. Cum s-a desfăşurat solemnitatea” şi publică „Textul mesajului regal”. Mihai I spune printre altele:  „ Domnilor deputaţi, Sunt fericit să Mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor Ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare. Primul Meu gând se îndreaptă către scumpa Mea Armată, (aplauze) şi către toţi acei care s-au jertfit pe câmpul de luptă în războiul împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor ei, redobândind libertatea şi independenţa Patriei noastre.  De o potrivă exprimăm simţămintele noastre de recunoştinţă către glorioasa Armată Sovietică (aplauze prelungite) şi către eroii ei căzuţi pe pământul Ţării noastre pentru eliberarea poporului nostru şi a Ardealului de Nord şi pentru libertatea tuturor popoarelor. Noul Parlament are menirea grea de a săvârşi opera de lichidare a tristelor urmări ale războiului, aşezând Statul nostru pe baze sănătoase şi puternice. Am credinţa ca veţi consacra acestei opere de mare răspundere toată atenţiunea şi energia Domniilor Voastre. (...) Domnilor deputaţi, Poziţia externă a României este o poziţie de activă participare la opera de consolidare a păcii internaţionale (aplauze). Credincioasă năzuinţelor pacifice care sunt acele ale întregului popor român, România va continua neclintită politica ei de întărire a raporturilor de prietenie cu celelalte ţări. O preocupare a noastră de căpetenie o va forma ca şi până acum păstrarea şi desvoltarea relaţiilor de desăvârşită prietenie şi strânsă colaborare cu Uniunea Sovietică (aplauze prelungite)”. 

Groza: „Fără trăncăneli inutile!”

Gr. Tăuşan, în editorialul „Mesajul”, vede ceva mai nuanţat lucrurile: „ Mesajul citit eri de M.S.Regele nu corespunde decât în parte definiţiei clasice a acestui act constituţional. În manualele de drept se spune că Mesajul rezumă activitatea legislativă trecută şi o anunţă pe aceea care începe. De data aceasta însă Mesajul nu ne-a vorbit de trecuta activitate parlamentară; un veac s-a scurs parcă de când porţile Camerei s-au închis după ultima şedinţă a ultimului Parlament şi acest veac a fost plin de lacrimi şi de sânge: ieri M.S. Regele nu ne-a vorbit de legile trecute, ci de jertfe şi eroi, de frământări şi de lupte , de plăgile încă deschise lăsate pe trupul istovit al ţării de răsboiul pustiitor. Şi totuşi, Mesajul citit ieri ne-a dat sentimentul continuităţii, sentimentul regăsirii unor uzanţe, pentru un timp lăsate în părăsire, dar nici o clipă uitate, de care convingerea generală leagă posibilitatea unei desvoltări liniştite a ţării. Istoria ne arată ca e mai bine să continui, decât să începi, spunea Taine. Ieri, am simţit şi noi adevărul acestor cuvinte. Însemnătatea esenţială a actului solemn săvârşit ieri în aceasta rezidă: în reluarea legăturii cu trecutul, în convingerea pe care o sedimentează în suflete că instituţia parlamentară poate înfrunta furtunile şi frământările, poate înflăcara imaginaţiile şi poate inspira nădejdi. Omagiul sincer sau cu reserve care s-a adus parlamentarismului este un act care angajează şi care obligă. El nu va putea fi scos nici din analele politice ale ţării, nici din amintirea opiniei publice.  Mesajul desemnează legislaturii care începe şi misiuni mai largi: desvoltarea industriei grele, exploatarea bogăţiilor ţării, reorganizarea aparatului de stat, modernizarea agriculturii. Opinia publică ştie însă că minuni în veacul nostru nu se pot face. De aceea, se aşteaptă dela noul Parlament o contribuţie mai bine circumscrisă, dar mai importantă: a aduce la cunoştiinta guvernanţilor adevăratele şi multiplele nevoi ale ţării”. Cu acelaşi prilej festiv, mesajul lui Petru Groza a fost unul direct-bădărănesc: „Să fie limitat spectacolul trăncănelilor inutile!”. PNŢ şi PNL au boicotat deschiderea Adunării Deputaţilor, dar nimeni n-a băgat de seamă.

Spectrul partidului unic

După numai un an, se poate observa lesne cum au evoluat lucrurile, urmărind tonul editorialului din 14 octombrie 1947,  „Scopul unificării partidelor de stânga”, semnat de Em.Socor: „Sunt, desigur, unele dificultăţi cari, însă, vor trebui învinse din moment ce hotărârea de a le învinge există. Şi ca această hotărâre există, s-a putut constata la ambele părţi şi la congres şi înainte de congres, pentru că, pe deasupra oricăror divergenţe, se înalţă voinţa unificării politice a proletariatului din România, care urmăreşte să-şi conserve poziţiile câştigate şi, de pe aceste poziţii consolidate, să pornească la noui realizări. În această privinţă, considerentul din rezoluţia congresului este limpede : În vederea consolidării democraţiei populare în România şi a îndeplinirii misiunii istorice a clasei muncitoare… congresul vrea unificarea. După cum se vede, partidul unic, indiferent de ce titulatură va adopta, îşi propune să atingă ţelul final al luptei socialiste”. 

Regele: „URSS, apărătoare a democraţiei”

De asemenea, grăitor este articolul publicat „La închiderea ediţiei”: „Azi dimineaţă s-a deschis sesiunea ordinară a Parlamentului. Ce cuprinde mesajul citit de M. S. Regele”: „Doamnelor şi domnilor Deputaţi, (…) lucrările Domniilor Voastre în prima sesiune ordinară şi extraordinară au fost rodnice. Guvernul Meu a găsit la Domniile Voastre tot sprijinul necesar şi spiritul de colaborare fructuoasă în opera de redresare şi stabilizare economică şi de reorganizare a activităţii economice în vederea stimulării producţiei şi a ridicării standardului de viaţă al celor cari prin munca lor crează bogăţiile ţării. (…) Opera aceasta trebuie continuată (…) Ţărănimea, care îşi munceşte singură pământul va trebui susţinută pentru a-şi putea procura unelte de lucru şi îngrăşăminte chimice prin cooperative, seminţe selecţionate prin fermele de stat, iar prin centrele de închiriat maşini agricole pentru a-şi putea lucra ogorul în condiţiuni tehnice mai bune (…) În cadrul acestei politici, România va continua să desăvârşească colaborarea cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a cărei armată şi-a dat sângele pentru eliberarea pământului nostru şi a cărei susţinere s-a manifestat încontinuu în atâtea ceasuri grele pe care le-am străbătut de la terminarea războiului până azi. Prietenia şi colaborarea în toate domeniile cu URSS, apărătoare constantă a păcii, a democraţiei şi independenţei popoarelor rămân baza însăşi a politicei noastre externe”.

Epilog: „va urma”

La sfârşitul lunii decembrie 1947, regele Mihai I a fost forţat să abdice. Pe 30 decembrie 1947 va fi proclamată Republica Populară Română, precursoare a Republicii Socialiste România, condusă de Partidul Comunist Român, sub „atenta îndrumare” a, încă multă vreme de acum încolo, obscurului deputat de Olt Nicolae Ceauşescu. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: