Am avut un unchi - Vladimir Odobescu -, profesor de fizică, locuia la Bălţi. Era un împătimit al aşa-ziselor posturi duşmănoase. Avea un aparat mare de radio, un VEF sovietic, pe care seara şi-l lua în poală şi manevra butonul până găsea frecvenţa potrivită, ascultând programele subversive după ce cam toţi ai casei se culcau. Îmi amintesc, eram o dată la el în vacanţa de iarnă şi m-au frapat vocile româneşti – clare, tăioase, intransigente –, care răzbăteau din difuzor. Acolo am auzit-o prima dată pe Monica Lovinescu. Eram un adolescent, nu pricepeam prea multe în materie de anticomunism, dar m-a impresionat timbrul ei, felul accentuat şi expresiv cu care rostea cuvintele, parcă sculpta în granit. „Este o doamnă foarte deşteaptă”, m-a răspuns unchiul, enigmatic, la întrebare, fără a mai adăuga alte comentarii.

Basarabia sovietică era un teritoriu virgin. Politica de rusificare, tabuu-rile decretate asupra identităţii şi culturii româneşti, în anii ‘80, făceau să trăim frenetic, idealist, „fructul oprit”, să trecem cu vederea excesele regimului comunist de la Bucureşti. De aceea cenaclul „Flacăra”, de exemplu, a avut o mai „pură”, o mai inocentă receptare la noi decât în dreapta Prutului, unde era o unealtă a propagandei ceauşiste care încerca prin naţionalism să devieze energiile tinerilor. Noi nu ne puneam prea multe întrebări, ne plăcea muzica folk. Pasul spre maturitate l-am făcut descoperind emisiunile Europei Libere.

În anii studenţiei, Monica Lovinescu devenise pentru mine o prezenţă familiară, ca şi Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Georgescu sau Neculai Constantin Munteanu. Ascultam, clandestin, „Teze şi antiteze la Paris” şi „Povestea vorbei” în camere de cămin sau în obscure locuinţe de la marginea Chişinăului, unde stăteam în gazdă. Încercam să reţin, să învăţ, să desluşesc adevărul. Dezbaterile pe care le modera Monica Lovinescu la Europa Liberă îmi prilejuiau o mare desfătare intelectuală. 

La Biblioteca Naţională, pe atunci „Krupskaia”, din Chişinău, citeam România literară şi Luceafărul, care se găseau în colecţii pentru iniţiaţi, şi căutam să verific analizele sale de la Radio cu cele ale lui Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea sau Eugen Simion, care susţineau rubrici de cronică literară.

Aceste exerciţii de „lectură paralelă” aveau ceva detectivistic, pentru că urma să deduci o realitate care, dacă ai fi citit doar textele scriitorilor din România, apărea cenzurată, trunchiată, mutilată. De parcă aş fi compus puzzle-uri: Monica Lovinescu adăuga „piesele” care lipseau în desenul critic schiţat de cei din ţară. Era ciudat apoi să vezi cum se modifică discursul unor scriitori români care alegeau la un moment dat exilul şi se regăseau în jurul mesei rotunde de la „Teze şi antiteze la Paris”, unde începeau să spună lucrurilor pe nume, fără oprelişti, cu fervoarea naufragiatului recuperat în ultima clipă…

Abordarea „est-etică” a Monicăi Lovinescu – un termen, o atitudine pe care ea le-a acreditat – o simţeam foarte aproape de felul meu de a interpreta arta şi literatura, şi trăiesc până azi cu convingerea că factorul moral nu poate lipsi din judecata globală asupra unei opere, din economia unui destin de creator. Multe din cărţile pe care le-am procurat de la librăriile „Drujba” de la Odessa, Kiev sau Moscova le-am identificat datorită comentariilor radiofonice ale Monicăi Lovinescu, inclusiv despre cărţile „optzeciştilor” – generaţie ostracizată în România ceauşistă, de care m-am simţit întotdeauna legat prin acelaşi tip de sensibilitate estetică şi existenţială.

La Chişinău, în mediile scriitoriceşti, aveam un cod între noi, spuneam „Monica”, şi era de-ajuns pentru a ne simţi membrii unei confrerii selecte, inaccesibile gardienilor regimului comunist. Rosteam sentinţe, citate de-ale „Monicăi” cu Vasile Leviţchi, Serafim Saka, Vasile Vasilache sau Vladimir Beşleagă, iar cu viitorii mei colegi de la revista Contrafort schimbam casete imprimate cu „Teze şi antiteze la Paris”. Mai târziu, am cunoscut oameni şi din alte medii care ascultau aceste emisiuni. Printre ei, lingvistul Nicolae Corlăteanu sau profesorul Vasile Anestiade, decanul de  vârstă al Academiei de Ştiinţe. Domnia sa mi-a povestit cât de legat era de emisiunile Monicăi Lovinescu, mi-a vorbit despre devoţiunea cu care o asculta fratele său, regretatul chirurg Nicolae Anestiade – unul dintre deschizătorii de drumuri din medicina basarabeană postbelică, autorul primelor operaţii pe cord de la noi.

Din păcate, nu ne-am întâlnit niciodată „pe viu”. În 2000, când am ajuns la Paris, am stat doar 3 zile şi am avut un program foarte încărcat (participam la un proiect cultural internaţional) şi nu am cutezat să o deranjez. Dar am avut o scurtă corespondenţă cu Monica Lovinescu. Citea revista Contrafort, i-o trimiteam prin poştă sau prin diferiţi curieri de ocazie, şi mă aprecia pentru textele pe care le publicam în România liberă şi în Revista 22. Spunea că ne întâlnim perfect în gusturi, opţiuni şi preferinţe. Pentru mine aceste cuvinte echivalau cu o legitimare, cea mai preţioasă la care putea râvni un intelectual basarabean… Ultima scrisoare a ei – o carte poştală – am primit-o în 2002, după ce o colegă de la Chişinău, scriitoarea Lucreţia Bârlădeanu, a vizitat-o la locuinţa ei din Paris pentru a realiza un interviu pentru Contrafort, apoi numele Monicăi Lovinescu, treptat, a trecut în legendă. Deşi, ea devenise o legendă încă pe timpul vieţii…

Mi-a fost cel mai curajos, cel mai nonconformist profesor de literatură. M-a învăţat ce este cultura înaltă, exigenţa, spiritul critic, complexitatea unei opere de artă şi, mai presus de toate, ne-a îndemnat să trăim în adevăr, într-o perioadă crudă a istoriei, în care puteai lesne să-ţi pierzi sufletul, să-ţi pătezi conştiinţa. Monica Lovinescu a fost pentru noi, intelectualii basarabeni, deopotrivă o universitate şi o instanţă morală.

 

Articol scris pentru Radio Europa Liberă cu prilejul aniversării a 90-a de la naşterea Monicăi Lovinescu