Numărul tuturor susţinătorilor lui Navalnîi se cifrează la milioane de persoane, având în vedere că omul văzut drept liderul opoziţiei „neoficiale”, anti-sistem, din Rusia, a obţinut peste 630.000 de voturi la alegerile locale din septembrie 2013, candidând pentru funcţia de primar al Moscovei împotriva lui Serghei Sobianin, susţinut de partidul pro-prezidenţial „Rusia Unită” (Edinaia Rossia). Sobianin a câştigat din primul tur, însă doar cu 51,3%, în timp ce Navalnîi a acumulat 27,2% din voturi, plasându-se pe poziţia a doua, cu peste 11% mai mult decât toţi cei trei candidaţi luaţi împreună ai formaţiunilor din „opoziţia oficială”, reprezentată în Dumă (Partidul Comunist, Partidul Liberal-Democrat Rus şi „Rusia Dreaptă”). În acelaşi timp, Serghei Mitrohin, candidatul partidului „Yabloko”, neparlamentar, parte din opoziţia anti-Putin, a reuşit să obţină 3,51%. Eşecul lui Navalnîi de a ocupa funcţia de primar al capitalei Rusiei a arătat că, de fapt, în principalul oraş al Rusiei, aproape o treime din alegători preferă oamenii opoziţiei anti-sistem, de trei ori mai mult decât moscoviţii care votează pentru „opoziţia oficială”.

Şubrezimea actualei puteri din Rusia

La prima vedere, acest lucru poate trece neobservat. Însă el spune ceva despre trăinicia eşafodajului politic oficial construit de Kremlin în jurul „Rusiei Unite”. Partidul Comuniştilor, Partidul Liberal-Democrat şi ”Rusia Dreaptă” se delegitimează, baza lor electorală în Moscova şi oraşele mari scade, iar pentru a accede în parlament acestea îşi vor solicita tot mai mult organizaţiile din oraşele mici şi sate – adică exact acele unităţi adminstrativ-teritoriale ruse care se depopulează cel mai intens. Acest fenomen s-a putut observa şi la alegerile parlamentare din septembrie, când cele trei partide abia au trecut de 23% din componenţa noii Dume, reprezentarea lor scăzând, cumulat, cu 108 mandate. Este adevărat că acest gol electoral încă nu a fost cucerit de un partid din opoziţia anti-sistem, majoritatea votanţilor pierduţi de cele trei partide din opoziţia tolerată preferând să nu participe la vot. Prezenţa la vot a constituit 47,88%, un minim istoric pentru Rusia, faţă de 60,1% la precedentele alegeri parlamentare, din 2011. În cifre absolute, peste 11,9 milioane de cetăţeni ruşi care au votat în 2011 au stat acasă în 2016. Chiar şi partidul lui Putin, „Rusia Unită”, a scăzut, în cifre absolute, cu peste 3,8 milioane de alegători faţă de 2011, până la 28,5 milioane de voturi. (în Rusia există aproape 112 milioane de alegători înregistraţi). În procente, „Rusia Unită” a obţinut cu doar 4,9 la sută mai mult decât în 2011 (54,2 faţă de 49,3%), însă a luat peste 76% din mandatele din Dumă în urma modificării procedurii de redistribuire ca urmare a introducerii sistemului electoral mixt. Conform acestui sistem, 225 mandate au fost atribuite prin reprezentare proporţională, pe listă închisă de partid, cu prag electoral de 5% pentru accederea în parlament, iar alte 225 în circumscripţii uninominale cu majoritate relativă (first-past-the-post).

Cititorul român trebuie să-şi amintească modul în care, în 2008, când s-a introdus votul uninominal pentru alegerile parlamentare din România, PDL şi PNL şi-au împărţit colegiile electorale în aşa fel încât să le avantajeze la rezultatele finale. Acelaşi lucru s-a întâmplat în 2016 în Rusia. Înţelegând că va acumula, numeric, mai puţine voturi decât în 2011 şi că păstrarea în continuare a reprezentării proporţionale ca sistem electoral unic ar putea duce la pierderea majorităţii simple, partidul lui Putin a introdus colegii uninominale pentru jumătate din mandatele din Dumă. Şi, minune! „Rusia Unită” a acumulat 203 din cele 225 de mandate puse la bătaie în colegiile uninominale (90,2%). De altfel, orice manual de ştiinţe politice vă va spune că sistemul uninominal într-un singur tur cu pluralitate de voturi, în care candidatul care ia 45% câştigă mandatul dacă fiecare dintre ceilalţi a luat mai puţin decât el, favorizează partidele mari, duce la polarizarea scenei politice şi, de regulă, creează bipartidism (sistem de partide în care două formaţiuni puternice trec printr-o alternanţă la guvernare în urma alegerilor). Este cazul Marii Britanii, unde au existat, tradiţional, două partide mari – liberalii (whig) şi conservatorii (tory), primii fiind înlocuiţi de laburişti (socialişti) în secolul XX. În acea societate, alternanţa democratică la guvernare a fost respectată. Într-o societate ca Rusia de astăzi, modelul Westminster, compus din sistemul de vot uninominal cu pluralitate şi bipartidism tradiţional, caracteristic Marii Britanii şi fostelor ei colonii, nu se poate realiza, deoarece există un singur partid arhidominant care foloseşte diferite sisteme de vot după bunul său interes, modificând legea electorală cum doreşte.

Însă presiunea pe „Rusia Unită” creşte pe măsură ce alegătorii încetează să mai voteze partide vechi, dar ajunse acum în ecuaţia politică a lui Putin, precum Partidul-Liberal Democrat, Partidul Comunist al Federaţiei Ruse şi „Rusia Dreaptă”.

Lupta politică a lui Alexei Navalnîi

Prezenţa la vot în alegerile parlamentare din septembrie 2016 ar fi putut fi mai mare dacă partidul lui Alexei Navalnîi ar fi fost admis în competiţie de Comisia Electorală Centrală a Federaţiei Ruse. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar în absenţa testării electorale a Partidului Progresului în alegerile parlamentare, este dificil să utilizăm popularitatea partidului pentru estimarea şanselor candidatului Navalnîi la alegerile parlamentare din 2018.

Cu toate acestea, s-au înregistrat evoluţii pozitive în crearea structurilor interne ale partidului. În anii care au trecut de la alegerile locale din 2013, Alexei Navalnîi a trecut de la a refuza, iniţial, conducerea partidului (creat de susţinătorii săi), la a se implica mai activ şi a deveni preşedinte după ce Ministerul Justiţiei a refuzat înregistrarea partidului. Convingându-se că, fără el sau cu el la conducerea formaţiunii, problemele puse de autorităţi nu vor înceta, Navalnîi şi-a asumat pe deplin rolul de lider politic. După multe eforturi, refuzuri şi tergiversări din partea autorităţilor, formaţiunea trece etapa primară de înregistrare în februarie 2014. Dar nu înainte ca Ministerul Justiţiei să refuze din nou, pentru a treia oară, înregistrarea partidului şi să ceară o redenumire a formaţiunii. Aceasta se numise iniţial Alianţa Poporului, iar Ministerul Justiţiei refuza înregistrarea pe motiv că mai exista o organizaţie cu aceeaşi denumire. A doua etapă urma să fie întrunirea condiţiilor cerute de lege ca partidul să poată fi admis la alegerile parlamentare. Deşi Congresul din noiembrie 2013, care l-a ales preşedinte pe Navalny, a reunit delegaţi din 48 de regiuni ale Federaţiei Ruse, în timp ce legislaţia cere reprezentare în cel puţin 43 de regiuni pentru ca o formaţiune să poată participa la alegerile parlamentare, autorităţile ruse nu au permis Partidului Progresului să participe la alegeri.

În aprilie 2014, Ministerul Justiţiei a respins înregistrarea filialelor partidului, pe motivul unor greşeli în documentele prezentate. În ianuarie 2015, o judecătorie din Moscova a respins contestaţia partidului împotriva deciziei abuzive a Ministerului Justiţiei. În rezultat, Partidul Progresului nu a fost admis la parlamentarele din 2016. Nici nu ar fi avut cum, având în vedere că în aprilie 2015, înregistrarea formaţiunii a fost  anulată. Motivul invocat de Ministerul Justiţiei a fost „întârzierea” cu care partidul a prezentat documentele filialelor regionale. Şi în octombrie 2014, justiţia rusă a considerat că formaţiunea „a întârziat” cu înregistrarea filialelor sale. Şi cum ar fi putut să nu întârzie dacă structurile regionale ale ministerului federal al justiţiei amânaseră de mai multe ori eliberarea actelor corespunzătoare? În Rusia, unele lucruri aparent inexplicabile îşi au, de fapt, o lămurire foarte simplă.

În aceste condiţii, opozantul Alexei Navalnîi va candida ca independent pentru funcţia de preşedinte al Rusiei. În adresarea sa către susţinători, el a admis şi varianta, foarte probabilă, că nu va fi lăsat să candideze. Altfel Putin ar putea primi în 2018 scenariul pe care l-a experimentat Sobianin la alegerile municipale de la Moscova din 2013. Iar o victorie a sa cu 51%, chiar dacă ar fi din primul tur şi chiar dacă i-ar asigura un nou mandat de şase ani, ar reprezenta o gravă problemă de imagine şi ar putea da startul schimbării reale a puterii. În condiţiile în care cea mai mare parte a tineretului şi acea parte a clasei de mijloc care şi-a câştigat banii din întreprinderi mici şi mijlocii sau profesii liberale, l-ar putea susţine pe Navalnîi (ceea ce s-a văzut în 2013 la localele din Moscova), acesta ar putea acumula peste toţi ceilalţi candidaţi în afară de Putin şi să se plaseze pe locul secund, ceea ce i-ar crea actualului preşedinte, pentru prima dată după ce a venit la putere în 2000, un concurent politic real şi puternic, cu şanse serioase să-i ia faţa după 2020.

În Rusia există 15 oraşe cu o populaţie de peste 1 milion de oameni şi 21 cu populaţie între 500.000 şi 1 milion. Încă 60 de oraşe au o populaţie cuprinsă între 200.000 şi 500.000 de locuitori. Toate aceste 96 de centre urbane sunt pluri-industriale, cu universităţi, multe au institute de cercetare şi importante obiective de cultură, iar majoritatea lor sunt, de fapt, nişte metropole regionale în diferite zone ale ţării. Toate sunt aglomerări importante de intelectualitate şi clasă de mijloc. Aproape 65 de milioane de persoane, peste 44% din populaţia ţării, trăiesc în aceste localităţi. Potenţialul maxim al lui Navalnîi, în cazul în care va fi susţinut de toată partea democratică a opoziţiei anti-sistem, este de a se plasa pe locul 2. În condiţiile actualului sistem politic şi de împărţire a puterii, el nu are cum să câştige alegerile din 2018. Dar tânăra speranţă a opoziţiei ruse îşi dă seama de acest lucru şi nu victoria va fi miza sa, ci coagularea tuturor forţelor opoziţiei democratice anti-sistem în spatele său şi acumularea unui scor cât mai mare, pentru a folosi, ulterior, legitimitatea conferită de votul milioanelor de ruşi ca să încerce din nou să creeze un partid puternic, potenţială bază a unei alianţe pre-electorale largi anti-Putin pentru alegerile parlamentare din 2021.

Cifra potenţială de 20 de milioane de votanţi în favoarea lui Navalnîi este realistă, dacă luăm în calcul că la alegerile prezidenţiale din 2012, omul de afaceri Mihail Prohorov, un outsider al sistemului politic „oficial” din Rusia, a candidat ca independent şi a acumulat aproape 6 milioane de voturi, sau 8%, în condiţiile în care nu era susţinut de vreun partid politic. Prezenţa la vot a fost de 65,2% (71,5 milioane de votanţi), iar Vladimir Putin a câştigat din primul tur cu 63,6% (45,5 milioane de voturi). Prohorov a acumulat voturile majorităţii nemulţumiţilor de regimul Putin care participaseră la acele alegeri. Care, de altfel, au avut loc pe 4 martie 2012, înainte de apogeul manifestaţiilor anti-Putin din aprilie-mai 2012, din Piaţa Bolotnaia la care s-a evidenţiat Alexei Navalnîi şi a ajuns să fie privit ca un potenţial lider al opoziţiei anti-Putin din Rusia. Dacă aceasta din urmă va reuşi să susţină un singur candidat în 2018, ceea ce, momentan, pare puţin probabil din cauza multiplelor conflicte personale între liderii de partide, Navalnîi ar putea deveni al doilea om politic ca importanţă din Rusia. Până acum, tentativele de a crea structuri de dialog şi colaborare între diferitele facţiuni ale opoziţiei anti-sistem au eşuat lamentabil, cel mai elocvent caz fiind cel al Consiliului de Coordonare al Opoziţiei, care a funcţionat din 2012 până în 2013.

Cine este Alexei Navalnîi?

Alexei Navalnîi s-a născut în 1976, în regiunea Moscovei, a crescut şi locuieşte în capitala Rusiei. A absolvit facultatea de drept a Universităţii Ruse a Prieteniei Popoarelor (RUDN) în 1998 şi facultatea de finanţe şi credite a Academiei Financiare de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse, în 2001. A lucrat ca jurist şi întreprinzător, atât într-o mică fabrică de confecţionare a mobilei din lozie, afacerea familiei sale pe care o deţine împreună cu părinţii şi fratele, cât şi în cadrul unor iniţiative proprii. Şi-a început activitatea civică în 2004, când a înfiinţat „Comitetul de apărare a moscoviţilor” – o mişcare de luptă împotriva corupţiei şi încălcării drepturilor cetăţenilor în cadrul lucrărilor de construcţie din Moscova. A mai fost implicat în activităţi de apărare a drepturilor acţionarilor minoritari şi a investitorilor privaţi, în special în cazurile de întreprinderi mici şi mijlocii. În 2009, a fost consilier netitular al fostului guvernator al regiunii Kirov, fostului şef al Uniunii Forţelor de Dreapta, Nikita Belîh. Din anul 2000, a fost membru al partidului „Yabloko” (Mărul), unul dintre principalele partide social-liberale şi pro-occidentale din Rusia, cu reprezentare parlamentară între 1993 şi 2007. A fost exclus din acest partid în 2007 „pentru activitate naţionalistă”, însă, conform mărturiilor lui Navalnîi, adevăratul motiv îl constituise cererea sa ca preşedintele partidului, Grigorii Iavlinski (care conduce partidul din momentul înfiinţării acestuia).

Navalnîi este fondatorul Fondului de Luptă împotriva Corupţiei, un ONG din Rusia care, printre altele, a expus afacerile ilegale ale procurorului general al Rusiei, Iurii Ceaika, şi ale familiei acestuia. Activitatea sa de luptător împotriva corupţiei i-au adus popularitate şi voturi în 2013 la alegerile municipale din Moscova. Începând cu 2011, odată cu creşterea notorietăţii sale politice, îi sunt deschise o serie de dosare penale. Unul dintre ele se referă la cauzarea unui prejudiciu companiei silvice de stat din oraşul Kirov, „Kirovles”. Navalnîi a fost condamnat la 5 ani de închisoare cu executare în 2013, dar pedeapsa i-a fost comutată în 5 ani cu suspendare în octombrie 2013. Pe durata acestui termen, care expiră după prezidenţialele din 2018, Navalnîi este lipsit de dreptul de a candida la orice scrutin electoral. Cazul „Kirovles” a ajuns la CEDO, care l-a achitat pe Navalnîi în unanimitate (inclusiv reprezentatul Rusiei a votat „pentru”). În decembrie 2012, i s-a deschis un alt dosar penal, pentru escrocherie şi spălare de bani.  Autorităţile au acţionat după un denunţ al directorului filialei ruse a companiei franceze de cosmetice „Yves Rocher”. Imediat după depunerea denunţului, această persoană a refuzat să apară în proces ca parte vătămată, şi-a dat demisia şi a părăsit Rusia. Autorităţile nici măcar nu l-au chemat să depună mărturie la proces, deşi, în mod normal, ar fi trebuit să fie un martor-cheie.Peste doi ani, Navalnîi a fost condamnat la 3,5 ani cu suspendare, în acest simulacru de proces. Toate procesele lui Navalnîi au fost însoţite de manifestaţii de protest la care au participat mii de persoane, iar poliţia a operat sute de arestări.

Blogul lui Navalnîi, pe care au apărut, de-a lungul anilor, nenumărate investigaţii pe diferite teme, dar în mare parte legate de corupţia la nivel înalt şi încălcarea drepturilor diferitor categorii de cetăţeni, este unul dintre cele mai populare din Rusia.

Capacitatea tânărului opozant de a se transforma într-un adversar politic periculos pentru puterea lui Putin ar putea determina instituţiile de stat ale Rusiei, Ministerul Justiţiei şi Comisia Electorală Centrală, să procedeze cu aspirantul la statutul de candidat la funcţia de preşedinte al Federaţiei Ruse pe nume Alexei Anatolievici Navalnîi după cum au făcut şi cu partidul pe care acesta l-a condus. Să încerce să-l înlăture din calea bătătorită de Vladimir Putin şi grupul său de oameni apropiaţi.