Umilinţe din vremea comunismului: cum se putea trăi cu apă rece cu porţia şi cu apă caldă doar de două ori pe săptămână

Coadă la apă, în zilele noastre, în Zalău FOTO Olimpia Man

Dacă lipsurile de toate felurile şi cozile interminabile la alimente erau, în vremea comunismului, o regulă generală aplicabilă în toată România, Zalăul avea o particularitate care l-a făcut celebru în toată ţara: lipsa apei curente, zălăuanii primind apă rece doar câteva ore pe zi, iar apă caldă - de două - trei ori pe săptămână.

Glumele despre problemele zălăuanilor cu apa şi, derivat din asta, cu igiena personală,  răzbat până în zilele noastre după ce, ani la rând, pe vremea comunismului, alimentarea cu apă a oraşului s-a făcut după principiul "cu târâita". Ritmul zilnic al zălăuanilor era adaptat, de voie de nevoie, programului de furnizare a apei, care însemna, de regulă, că avea apă rece la robinet două ore dimineaţa şi două ore seara. Prin urmare, dacă voia să foloseşti baia ori să găteşti, era obligatoriu să te încadrezi în acel interval orar.

Cum nevoia te învaţă să te adaptezi, locuitorii din Zalău au început să compenseze programul insuficient de furnizare a apei ţinându-şi căzile din baie pline ochi în permanenţă, pentru a avea, peste zi, cu ce să se spele pe mâini ori cu ce să cureţe toaleta după folosire. Tot ca o formă de adaptare, pentru gătit şi băut zălăuanii îşi luat apă de la cişmelele din oraş, obiceiul intrând atât de organic în comportamentul locuitorilor din Zalău încât şi astăzi, când apa curge non-stop la robinte, cozile la cişmele, cu zeci de oameni aşteptând să le vină rândul să îşi umple canistrele, sunt de actualitate. Oamenii spun că e mai bună - la gust - decât cea de la robinet, însă la baza acestui comportament stă, cu siguranţă, şi obişnuinţa.

L-am întrebat pe Marcel Zaharia, directorul adjunct al Companiei de Apă Someş - Sucursala Zalău, de ce erau supuşi zălăuanii la această umilinţă. Potrivit acestuia, apa la program era o necesitate impusă de starea foarte proastă a conductelor. "Debitul captat din acumularea de la Vârşolţ era însuficient pentru a acoperi şi nevoile consumatorilor şi pierderile", spune Zaharia, precizând că situaţia a persistat chiar şi după 1989, mai exact până prin 1995, când s-a început înlocuirea reţelelor. De altfel, potrivit reprezentantului Companiei de Apă, cel mai greu an din acest punct de vedere a fost 1994, când problemele cu reţelele s-au suprapus cu o secetă cumplită, din cauza căreia programul de furnizare a apei a fost redus, în Zalău, la două ore pe zi, seara.

Şi mai acută era problema apei calde, care curgea la robinete de două - trei ori pe săptămână, şi atunci nu mai mult de două ore. Prin urmare, tot programul familiilor era organizat astfel încât în cele două ore să fie toată lumea acasă pentru a se putea, în sfârşit, spăla. Cei care au trăit acele vremuri îşi amintesc că în acele intervale de timp totul parcă încremenea, deoarece nimeni nu mai ieşea pe stradă, toţi aşteptându-şi cuminţi rândul la baie. Ca şi în cazul apei reci, soluţia la această problemă a venit abia la câţiva ani după Revoluţie, în momentul în care zălăuanii şi-au instalat, în masă, centrale de apartament, producându-şi apă caldă după propriul plac. Poate tocmai din cauza restricţiilor masive de care au avut parte în trecut, zălăuanii au decis, în momentul în care au avut posibilitatea, să nu mai depindă de nimeni în privinţa apei calde - şi a căldurii - astfel că, în Zalău, mai puţin de 200 de familii au mai rămas în sistemul centralizat de încălzire, restul având, cu toţii, centrale proprii.