Sfârşitul unui patriot unionist din Sălaj, trimis la Canal. „În câteva săptămâni, Ioan Ossian s-a topit“
0Personalitate marcantă a Sălajului interbelic, dr. Ioan Ossian a condus primul liceu românesc din Sălaj, după Marea Unire şi a ocupat funcţia de prefect. El şi-a găsit sfârşitul în lagărele de muncă silnică de la Canal.
Ioan Ossian s-a numărat printre primii intelectuali care au adus învăţământul românesc în Sălaj, după Unirea din 1918. Născut în 1885, în judeţul Satu Mare, Ossian a urmat cursurile Academiei Teologice romano-catolice din Oradea, pe care le-a absolvit în anul 1906, iar în perioada 1908-1910, Facultatea de Litere din Cluj, specializarea latină şi istorie. În 1919 a devenit primul director al Liceului „Simion Bărnuţiu” din Şimleu Silvaniei, funcţie pe care a ocupat-o până în 1940, pentru ca între anii 1927 şi 1928 să fie prefect de Sălaj.
În 1940, după Dictatul de la Viena, a fost nevoit să părăsească Sălaj şi liceul pe care l-a condus încă de la înfiinţare, refugiindu-se la Timişoara, unde şi-a continuat cariera didactică până la sfârşitul războiului. După pensionare, în 1945, s-a reîntors la Şimleu, însă nu s-a putut bucura de o bătrâneţe liniştită, întrucât după cel de-al Doilea Război Mondial, când comuniştii au reuşit să cucerească puterea în stat, a început o teroare de nedescris îndreptată împotriva elitei româneşti, potrivit istoricului Marin Pop, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. În acest context, şi Ioan Ossian a intrat în vizorul noului regim.
Arestat de două ori
A fost arestat pentru prima dată în 1948, dar, graţie intervenţiei scrise a foştilor săi elevi români, evrei şi maghiari, a scăpat. În scrisoarea pe care au transmis-o, ei subliniau că Ioan Ossian nu a fost nici antisemit şi nici naţionalist, că nu a făcut nicio deosebire de rasă sau religie, în şcoală sau în afara ei. Dimpotrivă „s-a purtat faţă de toţi elevii săi mici şi mari ca un adevărat părinte şi a avut totdeauna o atitudine cu adevărat democrată”.
Ioan Ossian alături de corpul didactic al liceului „Simion Bărnuţiu” din Şimleu Silvaniei FOTO MAJI Zalău
În noaptea de 14/15 august 1952, la vârsta de 67 ani, a fost arestat din nou, odată cu alţi intelectuali din Şimleu Silvaniei, şi trimis la penitenciarul din Oradea, unde s-a îmbolnăvit. Mai apoi, a fost trimis în lagărele de muncă forţată de la Canal.
"A colindat tot drumul Canalului românesc, începând de la Poarta Albă şi continuând cu Poarta Galiş, Km 31 şi Capul Midia, unde şi-a găsit tragicul sfârşit. În urma muncilor istovitoare pe care le executau deţinuţii politici şi a intemperiilor vremii, a neodihnei, a regimului de teroare fizică şi psihică la care a fost supus, nu a mai rezistat, deşi avea un fizic impunător, şi a cedat în urma unei septicemii. A trecut la cele veşnice pe data de 4 ianuarie 1953, «cu comedia e finita pe buze»", spune istoricul sălăjean.
Potrivit acestuia, martor la tot traseul parcurs în gulagul comunist a fost şi Horaţiu Ciortin, care la data de 3 septembrie 1954, din domiciliul obligatoriu din Măzăreni a adresat o scrisoare familiei Ossian. El îi informa despre experienţa trăită de dascălul sălăjean în închisorile comuniste, despre sfârşitul tragic al acestuia, precum şi asupra lucrurilor personale rămase în urmă.
"Stimată doamnă,
Am nădăjduit tot timpul că voi putea transmite personal mai jos înşiratele gânduri, ele constituind pentru mine o obligaţie cvasitestamentară din partea iubitului dvs. soţ şi neuitatului nostru badea Ossian.
Împrejurările nu mi-au permis însă acest lucru, subsemnatul pomenindu-se, în locul unei eliberări obişnuite, cu un D.O. (Domiciliu Obligatoriu – n.n.) în Bărăgan. Iată pentru ce întârziu cu acest aviz şi consider că mă veţi ierta pentru aceasta. Am avut nevoie de adresa dumneavoastră pe care am obţinut-o în sfârşit prin intermediul tatălui meu, Ioan Ciortin din Beiuş, astăzi 1 septembrie 1954.
Am fost alăturea de badea Ioan tot timpul, începând cu data de 15 august 1952 şi până la ziua fatală de 4 ianuarie 1953. Că am fost foarte ataşaţi unul de altul pe tot acest parcurs nu e de mirare, date fiind antecedentele colegiale cu tatăl meu. Mă considera ca pe cel mai apropiat dintre fraţii de suferinţă, devenind un fel de fiu pentru el. Începând cu deţinerea de la Oradea s-a ales cu o boală care l-a slăbit foarte mult, compromiţându-i rezistenţa. Totuşi aparent deruta cu fizicul său destul de impunător şi aşa se explică faptul că diferitele comisii medicale prin faţa cărora a trecut, nu l-au învrednicit, cu toată vârsta înaintată, de regimul bătrânilor şi l-au trimis la muncă alăturea de noi, cei tineri.
Am colindat împreună tot drumul canalului, prin Poarta Albă, Poarta Galiş, Km 31 şi apoi, drept încercare, iadul Midiei. Până la Midia totul a mers destul de acceptabil, doar inima cu aortita ei ne mai dădea de gândit din când în când. La Midia însă acea muncă titanică, intemperiile vremii, lipsa totală de odihnă şi hrana mizerabilă ne-au dat gata. Unii au rezistat mai mult, alţii mai puţin şi era firesc ca cei mai bătrâni să intre în categoria a doua. La toate acestea se mai adaugă regimul de teroare şi bătăi fără precedent. În câteva săptămâni badea Ioan s-a topit, a dat primele semne de distrofie, a făcut, conform obiceiului, o miocardită interstiţială, tot ca urmare a distrofiei, şi în cele din urmă o cangrenă carenţială a membrului superior drept. Nu existau medicamente, pansamente şi mai ales nu se permitea internarea în infirmerie, aşa că nu exista alt drum decât acela pregătit pentru noi toţi: al cimitirului din Năvodari.
La început îl pansam eu cu modestele mele mijloace, apoi am reuşit să-l introduc la infirmerie unde în cele din urmă l-am şi internat, dar era deja prea târziu. Doctorul Radu, titularul infirmeriei, deşi era rău famat, totuşi l-a tratat cu deosebită consideraţie, până la urmă administrându-i penicilină proprie, fără rezultat însă. El, bietul, presimţea că nu mai există scăpare şi de câte ori trecea pe la el sau venea pe la mine pentru a-i coase un nasture şi altceva, îmi spunea cu vădită amărăciune că noi, cei tineri, vom scăpa, dar lui aici îi vor rămâne ”cioantele”.
Înainte de a sfârşi se întâmpla rar să fie conştient, totuşi pe mine mă recunoştea, îşi revenea pentru puţin timp şi mă ruga să transmit pentru familia iubită toate gândurile lui dragi. S-a stins cu ”la commedia e finita” pe buze. Încă din timpul când era internat mi-a comunicat că doreşte să-i caut lucrurile şi să le păstrez la mine. Am încercat să fac lucrul acesta, dar îmi trebuia pentru el o aprobare a şefului de detaşament, a tovarăşului Crăciun, unul dintre marii lor criminali.
Fiindcă deja lucram la alt şantier (eu eram de noapte, iar schimbul lui de ziuă) mi-a fost imposibil să-l întâlnesc. După deces am bătut calea Canalului de nu ştiu câte ori spre a vedea de lucruri, dar comandantul Borcea mă tot amâna. Nu am putut obţine nimic de la ei, în schimb am cam urmărit ce se întâmplă cu lucrurile în speranţa că ştiindu-le urmărite nu se vor deda hoţiei. Lucrurile care se găseau asupra lui cât a fost la infirmerie s-au predat la magazie, parte din cele de la baracă la fel, inclusiv un geamantan din piele. Şeful de detaşament Crăciun şi-a însuşit o pereche de bocanci noi şi ceva albituri. Vecinii de pat pantofii galbeni cu care a fost arestat şi fularul galben. Iar restul a mers spre magazie – şi după cum mi s-a spus – ”cu destinaţia acasă”. Sunt foarte curios dacă le-aţi primit. Am reuşit mai mult să fur decât să iau paltonul de iarnă şi pardesiul. Primul l-am dat spre folosinţă şi păstrare lui Enea Băieşu, care era gol-goluţ. Sper că vi l-a predat. Pardesiul l-am trimis pe avocatul Ioan Stanciu din Beiuş, dar după plecarea lui am auzit că şi el s-a ales cu D.O. Nu-i cunosc adresa nouă, fiindcă i-aş comunica-o pe cea a dvs.
Pe scurt, cam aceasta ar fi lucrurile care constituie obiectul comunicării mele. Din parte-mi vă rog să primiţi condoleanţele cuvenite şi vă asigur că-n încercarea cea grea am fost tot timpul alături de dumneavoastră.
Dr. Horaţiu Ciortin“
Vestea morţii lui Ioan Ossian a fost transmisă familiei de către autorităţi mult mai târziu. Şeful raionului de Miliţie Şimleu, locotenentul major Victor Rusu o înştiinţa pe Cornelia Ossian că primise o adresă, pe data de 12 septembrie 1953, de la Formaţiunea nr. 0837 din Constanţa, care anunţa decesul lui Ioan Ossian.
Se încarcă comentariile...
