Tiberiu Bratu, chirurg plastician: „Chirurgia estetică are implicații psihologice fantastice”

Tiberiu Bratu, chirurg plastician: „Chirurgia estetică are implicații psihologice fantastice”

Tiberiu Bratu a realizat aproape 30.000 de operaţii în spitalul de stat şi 10.000 în clinica proprie

Copii care au trecut prin foc şi care au nevoie de o minune pentru a supravieţui, bărbaţi cărora un accident de muncă le-a tăiat şansa de a mai lucra vreodată sau femei pentru care reconstrucţia unui sân e echivalentă cu recăpătarea bucuriei de a trăi au primit, în ultimii 27 de ani, o şansă la viaţă din mâinile chirurgului stabilit la Timişoara.

Ştiri pe aceeaşi temă

Femei din întreaga lume îl caută pentru a le ajuta să-şi contruiască o imagine nouă.După 30.000 de operaţii în spitalul de stat şi 10.000 în clinica proprie, chirurgul plastician Tiberiu Bratu mai are o singură dorinţă legată de tratarea marilor arşi la Timişoara: centrul destinat acestora de la Casa Austria trebuie să ajungă la nivelul centrelor din Budapesta şi Viena, misiune pe cale să se finalizeze la sfârşitul acestui an.

De ce aţi ales să vă specializaţi în chirurgie plastică şi reparatorie?

Când am început eu se făceau arsuri şi chirurgia mâinii, în principal. Nu existau atâtea procedee de chirurgie reconstructivă, de microchirurgie şi bineînţeles că nici estetica nu avea amploarea de azi. Nu erau atât de mulţi pacienţi şi nu era nici atât de mediatizată. Cred că alegerea a fost întâmplătoare. Iniţial am vrut să fac chirurgie internă, dar mi s-a părut că ar fi mai dinamic să fac o ramură chirurgicală. Se făceau înscrieri la primăria capitalei, era coadă mare şi am rugat un prieten să îmi depună actele. El a venit foarte bucuros să-mi spună că a găsit o coadă mai mică, unde erau numai 20 înscrişi, faţă de chirurgie generală, unde erau 100. Luptam pe trei locuri, ei, la chirurgie generală, pe 20.

Cum se făcea chirurgia plastică la începutul carierei dvs.?

Când am venit la spitalul din Timişoara, exista secţie de chirurgie plastică, cu şase saloane, pe două etaje. Nu prea ştia nimeni ce înseamnă chirurgia plastică, inclusiv eu. De fapt, secţia aceasta s-a făcut iniţial pentru tratamentul marilor arşi. Aceasta era problema de bază. Partidul investea în asta, era şi o chestiune de imagine. Mereu aveau loc explozii la combinatele chimice din zonă. Încet, încet, am avut şansa să dezvolt specialitatea asta, am adus lângă mine tineri specialişti, iar acum suntem opt medici primari şi specialişti şi foarte mulţi rezidenţi, din toate colţurile lumii. De şase ani suntem mutaţi în Casa Austria, având cea mai modernă locaţie din ţară pentru chirurgie plastică.

Cum a fost posibilă construirea unui astfel de spital?

Casa Austria a fost făcută de profesul Johannes Poigenfurst, care a venit imediat după revoluţie, a operat câţiva oameni răniţi, i-a luat la Viena pe alţii şi, impresionat de condiţiile în care era vechea Ortopedie, a strâns bani şi a făcut un lucru extraordinar pentru oraşul acesta, pentru oameni în general, ca să putem să-i tratăm în condiţii mai omeneşti.

Când vom avea un centru pentru marii arşi la fel ca cel din Budapesta?

Avem un spaţiu rezervat marilor arşi, dar ar fi loc de mai bine, astfel că, printr-o colaborare cu Consiliul Judeţean Timiş am primit o parte din banii necesari ca să supraetajăm Casa Austria şi să amenajăm un spaţiu cu cinci paturi pentru arşii mari. Atunci am avea un centru la nivelul Budapestei sau Vienei, întrucât şi ungurii au la Budapesta tot cinci paturi. Fiecare pacient ar fi într-un salon separat, cu baie separată, cu asistenta lui. Sunt şanse mai mari ca să-i poţi salva. Sperăm ca până la sfârşitul anului să se realizeze investiţia. Asta ar fi ceea ce îmi mai doresc eu de la spitalul de stat.

Cât de costisitoare este tratarea marilor arşi?

Sunt costuri foarte mari, chiar dacă ai spaţiu, sunt costuri cu medicaţia. Tratarea unui miner rănit în subteran a costat aproape 50.000 de euro, în trei luni, cât a durat spitalizarea. Am avut mulţi oameni ai străzii, pe care trebuie să-i tratezi, că sunt tot oameni. Am avut un om al străzii care a ars într-o gură de canal şi a cărui îngrijire a costat un miliard de lei vechi. Probabil şi acesta e un motiv pentru care nu sunt bani.

Cât de legat sunteţi de echipa pe care aţi format-o la Casa Austria?

Mă bucur că am creat şcoala asta aici. Sunt legat de colectiv, fiindcă practic eu i-am crescut pe toţi. După ce am venit la Timişoara, am fost singur vreo trei ani. Veneam de acasă aproape în fiecare noapte. Era mai multă industrie în acea vreme în Timişoara şi erau şi mai multe accidente de muncă. Acum, avem mai mult accidente casnice. Se şi vede că industrie nu mai este. Înainte erau atâtea întreprinderi aici, încât tot timpul era un accident de muncă.

Câţi dintre cei pe care i-aţi crescut aici au luat calea străinătăţii?

E foarte greu să găseşti un loc de muncă în chirurgie plastică în străinătate. Găseşti într-un centru de arşi, dar locurile sunt destul de ocupate. Am o doctoriţă în Norvegia într-un centru de arşi, am în Franţa un rezident din Nigeria care lucrează într-un centru de SOS Mână, am un coleg care a făcut specializarea la noi şi are o clinică privată în Koln. Nu ai nicio şansă să te primească cu braţele deschise în Europa ca să faci chirurgie estetică. E concurenţă, e circuit închis. Poate dacă eşti foarte bun şi te angajează cineva într-o clinică privată estetică. Efectiv, dacă n-am fi avut şi privatul, era foarte greu de trăit. Pe cei care sunt în generaţia de 40-45 de ani i-am luat tot timpul şi la privat, pentru că aşa şi-au completat şi ei veniturile. Salariul e mic, iar din el trebuie să mergi şi la un congres, să îţi iei şi o carte de 300 de euro, când faci o operaţie de 18 ore să nu te gândeşti că n-ai bani de întreţinere. Am încercat să-i ajut, luându-i să mă ajute şi în clinica privată. Poate şi din cauza asta nu au plecat.

Ce aţi schimba la sistemul de sănătate din România

Oricât de mulţi bani ai pompa în sistemul sanitar, nu ştiu dacă ar ajunge. Cred că e nevoie de oameni competenţi şi din punct de vedere economic, cred că ar trebui dărâmat şi luat totul de la capăt.  Şi în America sunt probleme acum, acolo dacă nu eşti asigurat poţi să mori în faţa spitalului, aici, totuşi, nu se întâmplă asta. Mai avem reminescenţe de pe vremea socialismului, poate încă suntem mai umani, dar din păcate nu ai cu ce să ajuţi. Îl internezi, poţi să-i pui o perfuzie, şi când ai nevoie de un antibiotic, nu ai antibiotic. Avem o tăbliţă albă pe care se scrie că azi n-avem cinci lucruri, iar mâine nu le avem pe acestea cinci şi pe altele două. Nu prea poţi să faci medicină în condiţii de austeritate. Medicina de performanţă costă foarte mult. 

Aţi realizat operaţii în premieră în România şi aveţi o serie de brevete de invenţie. Ce v-a motivat să vă îndreptaţi tot mai mult spre chirurgia estetică?

În '90 am avut şansa să fiu invitat la Lourdes. Era pentru prima dată când ieşeam din ţară. A fost şocant să ajung într-un spital normal. Acolo am văzut expansiunea tisulară, un proces prin care se pot scoate cicatricile printr-un balon de silicon care se introduce sub pielea sănătoasă. Am adus câteva baloane care se puteau steriliza atunci şi am făcut primele expansiuni tisulare în România. După aceea am realizat la Dermatina nişte expandere din latexul lor, cu rezultate similare. Mi-am făcut şi doctoratul cu expansiunea tisulară. În urmă cu 14 ani am făcut clinica privată, pentru că m-am gândit că nu prea e moral să faci chirurgie estetică într-un spital de stat. Nu e chirurgie de necesitate, e un lux, dar am văzut că are implicaţii psihologice, psiho-sociale fantastice. Schimbă total viaţa. Sunt femei pentru care sânii sunt, efectiv, un complex mare. Unele maschează, pe altele nu le interesează, dar 90 la sută dintre femei au complexul acesta. Şi atunci nu pot să înflorească, să se dezvolte în viaţa socială, în viaţa intimă.

Ce impact au operaţiile estetice în cazul copiilor?

Oamenii, în general, te judecă după aspectul exterior, nu după suflet, din păcate. Vin copii, îşi aduc ei părinţii de mână că vor să se opereze, pentru că lumea-i rea. Ţin minte că a venit un copilaş de patru ani la mine, l-am întrebat dacă o să stea cu anestezie locală, iar el a răspuns hotărât că stă. După două săptămâni a venit la control, mi-a întins mâna şi mi-a zis: „Vă mulţumesc că m-aţi scăpat de acest complex". Copiii sunt foarte maturi şi sunt foarte sinceri.

Cum creaţi punţile de legătură cu copii, cu muncitori, cu femei pretenţioase?

Mai stau la spital ca să încerc să-mi plătesc tributul. În policlină mă duc la cei care sunt cei mai amărâţi, îi întreb ce vor şi dacă pot, îi operez. Consider că toţi suntem egali, chiar dacă ni se pare într-un anumit moment că suntem deasupra tuturor. Într-o fracţiune de secundă poţi fi foarte jos. Eu mi-am schimbat modul în care privesc viaţa când am văzut câţiva profesori de-ai mei foarte mari, care erau intangibili pentru mine, pe catafalc, cu mâinile pe piept. Dacă Dumnezeu te-a ajutat să faci Medicina, cred că ai şansa să ajuţi oamenii.

Aveţi mai multe icoane în birou. Vă rugaţi înainte de operaţii?

Da. Fiindcă de multe ori am avut situaţii în care n-am ştiut ce să fac. Sunt momente de cumpănă în operaţii, chiar dacă sunt intervenţii pe care le-am făcut de 1.000 de ori. În astfel de momente am simţit un mesaj de undeva, care m-a ajutat să rezolv problema.

Care sunt cele mai solicitate operaţii estetice?

În funcţie de ce îţi iese mai bine. Dacă la început făceam multe liftinguri, acum, poate şi din cauza mediatizării, fac foarte mult sâni: mărire, micşorare, ridicare, reconstrucţie cu proteze, cu muşchi, dar şi multe nasuri.

Există situaţii în care refuzaţi intervenţii?

Am un consult psihologic, pentru că sunt pacienţi care au aşteptări nerealiste. Cred că au venit la „Doamne Doamne" şi se şterg toate cicatriciile. Le spunem despre toate complicaţiile care pot apărea.

Care este profilul persoanelor care solicită operaţii estetice?

Pentru mărire de sâni, vârsta este între 18 şi 40-45 de ani. Am avut însă şi o doamnă de 75 de ani, căreia i-am făcut burtica, iar apoi a vrut şi sâni, pentru că o enervau nişte prietene de 80 de ani care arătau mai bine ca ea. La noi, din păcate, te gândeşti că nu ai bani de medicaţia zilnică, în timp ce alţii sunt nemulţumiţi că n-au sânii suficient de mari la pensie. A venit şi o doamnă de 50 de ani care a spus că de la 15 ani îşi dorea să aibă sâni. Sunt obsesii, din cauza cărora femeile sunt nefericite. Operaţia este aproape ca un tratament psihologic. Am văzut, după operaţii, că arată frumos şi sânii, dar că femeile arată mai frumos şi la faţă, datorită mulţumirii lăuntrice. Pentru micşorări de sâni, vin paciente cu vârste între 20 şi 60 de ani, iar pentru liftingul clasic, vin femei de 40, 45, chiar şi 80 de ani, iar mai nou vin şi bărbaţii. Mai vin şi oameni care spun că nu îi angajează nimeni, pentru că arată obosiţi, încercănaţi.

Cine îşi poate permite o operaţie estetică?

Norocul nostru e că vin mulţi pacienţi străini. Vin din Japonia, din Statele Unite, e extraordinar. Problema este că preţul nostru, raportat la România, nu e mare, dar e mare pentru oamenii care au salariile atât de mici. Pentru străini e mic, dar atunci au dubii că eu folosesc proteza cea mai nouă, firele cele mai bune. Nu pot, însă, nici să folosesc preţuri într-un fel pt români, într-un fel pentru străini. Când aud că o proteză costă 3.000 de euro, oamenii văd toţi banii în buzunarul chirurgului. Costă însă proteza, costă toate materialele sanitare, costă echipa. În zilele când operăm, sunt patru-cinci medici anestezişti în sală, în blocul operator.

În cât timp se ia decizia realizării unei astfel de intervenţii?

Eu merg pe paciente care sunt cu capul pe umeri, documentate. Vin paciente trimise de alte paciente. De regulă comunicăm prin mailuri, iar când vin la mine le facem analize, ecografie, iar a doua zi le operăm. Rămân două zile operate în clinică şi apoi vin la control.

Cât de mult vă implicaţi în decizia pacientelor?

Pacienta îmi spune dacă vrea ca sânii să fie mai plini sus sau mai naturali. Dacă cer proteză foarte mare şi văd că nu încape, că dimensiunile nu îi permit, nu îi pun. Încerc să le conving pe cele care au sâni frumoşi şi vor sâni mai mari să nu se opereze. Ceea ce unele apreciază. Cele mai multe se uită pe Internet, vin cu o poză şi spun „Vreau exact ca asta". Mă şi amuză. Nu ai cum să faci asta, pentru că trebuie să te aliniezi în nişte limite

Reparaţi operaţii realizate de alţi medici?

Se întâmplă, în chirurgia sânului. Am fost la un congres acum zece ani, unde, pentru prima dată, am prezentat complicaţii. Era o etapă când toată lumea prezenta doar lucruri bune. Majoritatea chirurgilor esteticieni din ţară şi-au dat doctoratul cu mine, iar dacă există probleme, mă sună şi îi ajut. Am o oarecare experienţă şi în reintervenţii, care sunt mai grele.

Cum definiţi frumuseţea?

Cred că frumuseţea vine din interior. Pe mine nu prea mă mai impresionează frumuseţea la primul contact cu un om. Caut frumuseţea sufletească. Cea fizică trece destul de repede şi dacă nu e perfectă putem s-o mai aranjăm, dar cu cea sufletească, e mai greu. Dacă eşti bun, ai o energie pozitivă, devii şi mai frumos. Am văzut persoane care se încrâncenează şi urăsc pe toată lumea şi parcă devin pe zi ce trece mai urâte şi la chip.

CARTE DE VIZITĂ

-       Absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila, Bucureşti, în 1980.
-       Medic primar Chirurgie Plastică,
-       Doctor în Ştiinţe medicale,
-       Primvicepreşedinte al Asociaţiei Plasticienilor din România,
-       reşedintele Societăţii de Chirurgie Estetică din cadrul acestei asociaţii,
-       Membru al Academiei Europene de Chirurgie Estetică.
-       Din 1987, şef al Clinicii de Chirurgie Plastică şi Reparatorie UMF Timişoara, perioadă în care a efectuat peste 20.000 intervenţii chirurgicale, unele în premieră naţională:  excizia, grefarea precoce in arsurile profunde, tehnica expansiunii tisulare, reconstrucţia sânilor amputaţi pentru neoplasm cu lambouri musculare


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: