Simbioza perfectă dintre natură şi tradiţie: „Oltenia de sub munte“ FOTO
0
„Oltenia de sub munte“ reprezintă, probabil, cel mai ambiţios proiect din zona de sud a ţării din ultimele decenii, al cărui scop principal este de a deveni unul dintre puţinele geoparcuri înscrise în reţeaua mondială UNESCO.
Desfăşurată pe o suprafaţă de sub 1.000 de kilometri pătraţi, zona cu o istorie de 380 de milioane de ani are un număr impresionant de obiective turistice naturale, istorico-culturale, arhitecturale şi monahale, din care am aminti: singurul monument istoric din Oltenia aflat în Patrimoniul UNESCO – Mănăstirea Hurezi, alături de meşteşugul ceramiştilor din satul Olari, inclus de asemenea în patrimoniul mondial; unicul muzeu din Europa destinat „pietrelor vii“ – Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor din Costeşti –, cel mai mic parc naţional din România – Buila-Vânturariţa (PNBV) –; cea mai veche culă din România – Greceanu – parte a Complexului Muzeal de la Măldăreşti; unicul atelier din România în care se ţese la războaie manuale firul de borangic obţinut din propria fermă de viermi de mătase, transformându-se astfel în costum popular; staţiunea balneoclimaterică ce are cele mai multe izvoare minerale din ţara noastră – Băile Olăneşti –, precum şi cea mai veche biserică din lemn de la sud de Carpaţi – Mariţa din Vaideeni.
GALERIE FOTO CU IMAGINI DIN OLTENIA DE SUB MUNTE
„Oltenia de sub munte” - CNIPT Vâlcea
Alpinism, cicloturism, călărie şi parapantă
Pe teritoriul geoparcului aspirant UNESCO „Oltenia de sub munte“ există 30 de trasee turistice montane marcate şi omologate, cu puncte de informare, refugii şi adăposturi, izvoare, amenajări în zonele periculoase. Le regăsim în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa şi în Munţii Căpăţânii – singurii din ţară a căror creastă poate fi parcursă integral cu maşina. Traseele însumează aproximativ 400 de kilometri. Alături de acestea, mai există trei trasee tematice, alte 13 pentru mountainbike şi trasee cicloturistice pe şosea, circuite desfăşurate pe mai bine de 300 de kilometri.
„Oltenia de sub munte“ se află chiar pe ruta numărul patru care străbate România de la est la vest, ce trece exact pe traseul cicloturistic principal al zonei. În plus, deţine şi peste 100 de trasee de alpinism şi căţărare, de diferite dificultăţi. Ele figurează în ghiduri turistice, pe hărţi şi au şi trackuri disponibile pentru GPS pe site-ul kogayon.ro. Noi hărţi actualizate, o nouă platformă web şi o aplicaţie vor fi destinate amatorilor de drumeţie, alergare, ciclism, ciclism montan, călărie, alpinism, schi fond, parapantă şi alte sporturi. De asemenea, tot în această zonă minunată întâlnim peste 450 de specii de plante şi animale protejate.
Tezaurul natural şi cultural
Iniţiativa înscrierii „Olteniei de sub munte“ în reţeaua Geoparcurilor UNESCO aparţine Asociaţiei Kogayon, care a reuşit în 2004 să pună pe harta ţării cel mai mic parc naţional al României, Buila-Vânturariţa. De altfel, acesta este singurul parc naţional din cele 13 ale ţării noastre înfiinţat de către o organizaţie nonguvernamentală. Promotorul din spatele acestor iniţiative este chiar preşedintele asociaţiei, activistul de mediu şi geologul Florin Stoican, cel care este şi fondator al Parcului Natural Văcăreşti din Bucureşti.
Demersurile pentru obţinerea statutului de Geoparc UNESCO pentru „Oltenia de sub munte“ au demarat ca alternativă de dezvoltare durabilă pentru regiune, dar şi pentru a promova şi valorifica patrimoniul natural şi cultural unic al zonei. Totul a fost gândit în folosul comunităţii locale şi al vizitatorilor, în proiect fiind incluse, până acum, şase localităţi, toate din judeţul Vâlcea, dintre care două staţiuni-oraşe, Horezu şi Băile Olăneşti, şi patru comune: Vaideeni, Stoeneşti, Bărbăteşti şi Măldăreşti. Se doreşte însă extinderea lui, inclusiv în judeţele vecine, după obţinerea statutului.
Bun cunoscător al comorilor din zonă, fiind de-ai locului, din Costeşti, Vâlcea, conştient că acestea trebuie lăsate moştenire generaţiilor viitoare, în dorinţa de a proteja cât mai bine cadrul natural şi de a dezvolta proiecte turistice bazate pe natură, Florin Stoican şi-a convins echipa Kogayon să înscrie, în 2019 (scrisoarea de intenţie a fost depusă un an mai târziu), atât Parcul Naţional Buila - Vânturariţa, cât şi localităţile din jurul acestuia în Reţeaua Globală a Geoparcurilor UNESCO.
Oltenia de sub munte - Foto Cătălin Vezetiu
Împreună au identificat nu doar locurile aparte şi apreciate deja, ci şi alte 65 de obiective cultural-istorice mai puţin cunoscute, din totalul de 120 de obiective cunoscute, inclusiv naturale, dar cu poveşti fascinante despre istoria locului şi mari personalităţi ale vremurilor de care sunt legate. Este vorba despre biserici de lemn, muzee, biserici rupestre, biserici cu picturi deosebite cu potecaşi, ursari şi vânători, schituri seculare izolate în creierii munţilor, sate cu case vechi de munte, situri arheologice. Toate se adaugă tezaurului ascuns al „Olteniei de sub munte“ alături de tradiţiile şi obiceiurile zonei, de festivaluri folclorice, de legende cu haiduci şi comori, de mărturii precum cele rămase în urma Mineriadei (bătălia de la Costeşti - Vâlcea), ori de istorisiri cu arnăuţi, domnitori şi domniţe, partizani şi securişti. Întâmplător sau nu, regiunea în discuţie este teritoriul cu cea mai mare concentraţie de biserici din lemn – mai mult, Vâlcea este judeţul cu cele mai multe lăcaşuri de cult seculare.
Natura va salva comunităţile rurale
„Ideea a prins contur în momentul în care am realizat că în Buila trebuie să facem mai mult decât un parc naţional, ca să aducem un plus de valoare comunităţilor locale şi satisfacţie vizitatorilor. Astfel a apărut proiectul «Oltenia de sub munte – geoparc aspirant UNESCO»“, mărturiseşte Florin Stoican, vâlceanul despre care se spune că a reuşit să mişte munţii din loc pentru salvarea patrimoniului şi cultivarea unui stil de viaţă decent şi de bun-gust.
„Mă consider norocos că m-am născut în Oltenia de sub munte, un loc cu un patrimoniu natural şi cultural fantastic“, recunoaşte activistul de mediu, conştient de faptul că, indiferent unde trăiesc, oamenii îşi doresc bunăstare. „În condiţiile în care satele de la munte sunt tot mai depopulate şi lipsite de oportunităţi, presiunea socială şi economică va călca inevitabil natura în picioare. Dar, arătându-le că pot avea un trai decent, din lucrul cu natura şi nu împotriva ei, putem salva comunităţile rurale din România“, explică Florin Stoican ideea de a crea nuclee de dezvoltare durabilă în comunităţi care, în mare parte, sunt sărace şi fără alternative.
„Prin înfiinţarea şi promovarea parcului, pe lângă conservarea unui colţ important de natură sălbatică, am obţinut o alternativă de dezvoltare sănătoasă a zonei. Astfel am ajuns ca de la câteva sute de vizitatori pe care-i aveam la începuturi în parc la 25.000 de vizitatori pe an. Am făcut nişte calcule şi am realizat că investiţia noastră de aproximativ 300.000 de euro s-a multiplicat de peste 100 de ori. Astfel, Buila - Vânturariţa a ajuns să aducă beneficii zonei de peste 30 de milioane de euro, prin dezvoltarea de servicii, apariţia unor afaceri în domeniul turismului, locuri de muncă, taxe la bugetul local“, mai spune preşedintele Kogayon. Acesta recunoaşte că astfel de proiecte nu se mai pot realiza astăzi dacă se va face abstracţie de oameni, de nevoile şi de interesele lor, iar investiţia în natură aduce beneficii uriaşe, dar în timp.
„Patrimoniul, cea mai importantă resursă“
La fel ca în Parcul Naţional Buila - Vânturariţa, şi în proiectul „Oltenia de sub munte – geoparc aspirant UNESCO“ se urmăreşte axarea pe natură şi cultură. Astfel s-a născut ideea de a dezvolta nişte etichete, de genul „Oltenia trekking“, „Oltenia biking“ şi „Oltenia climbing“, pentru ca grupurile-ţintă să petreacă timp în natură în mod activ, în care să împletească aventurile pe traseele montane cu experienţele din comunităţile locale.
„Credem că patrimoniul este cea mai importantă resursă pe care o are regiunea. Ne dorim extinderea reţelei de trasee atât în zona montană, cât şi în zona satelor de sub munte, prin realizarea unor noi trasee tematice, care vor primi eticheta de «Traseu Oltenia de sub munte», cu cele trei componente de descoperire activă a regiunii. Ele vor fi disponibile pe noua platformă şi aplicaţie, ca invitaţie de descoperire activă a patrimoniului natural şi cultural din această zonă”, mai spune Florin Stoican. El atrage atenţia că pentru a descoperi acest imens patrimoniu este nevoie de infrastructură de vizitare şi informare. Din acest motiv, unităţile de cazare – pensiunile, cabanele, campingurile etc. –, restaurantele, punctele gastronomice locale şi prestatorii de servicii turistice, parteneri în proiectul geoparcului, vor fi promovate în reţea cu eticheta „Recomandat Oltenia de sub munte“ .
Dar pentru că „Oltenia de sub munte“ înseamnă şi patrimoniu cultural, el va fi promovat sub logo-ul „Oltenia Culture“, la fel cum înseamnă şi patrimoniu natural, în timp ce eticheta „Autentic Oltenia de sub munte“ a fost creată pentru promovarea şi valorificarea tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor zonei de către comunităţile locale, pentru vizitatorii zonei.
Oltenia de sub munte - Bisericile rupestre din Peştera Liliecilor - Mănăstirea Bistriţa - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
CIFRĂ
300 de kilometri sunt destinaţi circuitelor mountainbike şi cicloturistice.
Buila - Vânturariţa, cel mai mic parc naţional
„Bijuteria coroanei“ patrimoniului natural al „Olteniei de sub munte“ – cel mai mic parc naţional al ţării (4.500 de hectare) – se remarcă prin peisajele sale montane spectaculoase, cu relief carstic, pajişti alpine, râuri, văi şi cascade. Alături de el mai sunt încă 18 rezervaţii naturale – din care două Situri Natura 2000 care se suprapun tot pe parcul naţional, rezervaţia trovanţilor, câteva zeci de peşteri, sectoare de chei şi situri fosilifere cu fosile de acum 145 de milioane de ani, dar şi filoane aurifere. Special pentru acest areal este faptul că are aproape 30% din suprafaţă acoperită cu păduri naturale aproape neatinse de om. Este vorba de pădurile din zona superioară a crestei, care înconjoară ca un inel zonele de pajişti şi tufărişuri alpine şi cele de stâncărie.
1.302 hectare de păduri din Parcul Naţional Buila-Vânturariţa au fost incluse în Catalogul Naţional al Pădurilor Virgine şi Cvasivirgine din România, precum Pădurea Comarnici şi Pădurea Muntele Arnota. Cea mai mare parte dintre acestea, aproape 1.000 de hectare, sunt însă păduri private, pentru care proprietarii – obştile de moşneni Cheia, Bărbăteşti şi Olăneşti, dar şi Mănăstirea Arnota – primesc plăţi compensatorii anuale de cca 150 euro/ha.
În parc se găsesc situri cu specii rare şi spectaculoase ale florei, precum ghiocei bogaţi, orhidee, pădure de tisă, iederă albă, tulichină, floare de colţ, smirdar, bulbuc de munte, crini de munte şi pădure etc., dar şi cam toate speciile faunistice din Carpaţi: capre negre, cerbi, râşi, lupi, urşi, cocoşi de munte, fluturaşi de stâncă. Cele mai multe din cele peste 100 de trasee dedicate căţărătorilor şi alpiniştilor, de diferite dificultăţi, de la cele pentru iniţiere şi antrenament, la cele mai dificile din ţară, sunt în Cheile Cheii şi Cheile Folea, dar şi în zonele cu trasee vechi, din Cheile Costeşti şi Cheile Bistriţei sau în cele mai recent deschise din Muntele Arnota.
Straniul fenomen de pe cărările de munte spre „Meteora României“ FOTO VIDEO
Acasă la cei 300 de călugări
Tot aici întâlnim şi mănăstiri seculare, dar şi altele recent construite la altitudini impresionante, extrem de izolate. Schitul Iezer, Crucile Moşilor, Chilia Sfântului Cuvios Antonie, Schitul Pahomie, Cascada Izvorul Frumos şi Schitul Pătrunsa reprezintă un traseu pentru cei ce iubesc natura în egală măsură cu monumentele istorice, religioase şi culturale ce îmbogăţesc judeţul Vâlcea. Este un traseu plin de peisaje mirifice, istorie, legendă, tradiţie şi bogăţie culturală.
Spre exemplu, istoria Schitului Iezer este legată de povestea masacrului celor 300 de călugări care locuiau aici, cauzat de o comoară pe care ar fi lăsat-o aici chiar Mihai Viteazul, înainte de a pleca în războiul din Ardeal. Mănăstirea a fost devastată de turcii nemulţumiţi că nu pot găsi bogăţiile promise, după cum avea să istorisească mai târziu Alexandru Odobescu în poveştile sale. Cert este că pe locul unde se presupune că au fost omorâţi şi îngropaţi cei 300 de călugări astăzi există trei cruci cioplite în stâncă, zona fiind marcată de o troiţă, construită pe marginea drumului. Tot aici, pe munte, se păstrează Chilia Sfântului Cuvios Antonie, care a avut un rol important în refacerea Schitului Iezer căruia i-a donat toate bunurile sale.
La pas, către schit
Drumul continuă pe lângă Valea Cernei, amenajată cu cascade artificiale, completate de nenumărate căderi de apă naturale spre minunile din Parcul Naţional Buila - Vânturariţa. La poarta Schitul Pahomie, considerat unul dintre cele mai izolate schituri sihăstreşti ale ţării noastre, se află Cascada Izvorul Frumos. Biserica, zidită în formă de navă, este aşezată aproape în întregime sub stânca muntelui. A fost ridicată la 1520 de Pahomie monahul – nimeni altul decât marele ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistriţa – Vâlcea şi Sava haiducul. Şi acest loc abundă de poveşti cu haiduci şi comori ascunse în munte, care încă se mai caută şi în zilele noastre.
Şi dacă până la Iezer sau Pahomie se poate ajunge şi cu autoturismul, mai departe, spre Schitul Pătrunsa, există doar trasee de picior. Mănăstirea este considerată una dintre „meteorele“ României, având în vedere altitudinea la care se află, precum şi izolarea în care trăieşte comunitatea de călugări de aici, înconjurată de păduri şi de crestele montane. Ansamblul monahal a fost construit în anul 1740, de către Episcopul Clement al Râmnicului, în memoria mamei sale, fiind locul în care s-a născut. Aceasta a fugit din calea turcilor şi s-a refugiat pe munte. Schitul a fost refăcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după ce a fost distrus de o stâncă. Comunitatea monahală a renăscut aici pe la începutul secolului XX, după ce o mare perioadă locul a fost părăsit. Şi mai sus pe munte au apărut în ultimii ani şi alte comunităţi monahale, mai mult sau mai puţin legale.
PULL OUT
În Parcul Naţional Buila - Vânturariţa se poate ajunge prin Costeşti, Bărbăteşti sau Băile Olăneşti.
Vaideeni, satul din Vâlcea care vrea să facă turism pe modelul austriac. „Este un tărâm de legendă“
Cea mai veche culă din ţară, în patrimoniul judeţului Vâlcea după ani de tergiversări FOTO
Parcuri de aventură, tradiţii seculare şi patrimoniu UNESCO
Vaideeni este cea mai vestică dintre localităţile incluse în „Oltenia de sub munte“. Deţine un bogat patrimoniu cultural tradiţional, mare parte din obiceiurile păstoreşti de aici fiind aduse de peste munte, din Ardeal, de strămoşii localnicilor. În fiecare an, de peste un secol, la Vaideeni se organizează „Balul oierilor“, iar vară de vară, de peste jumătate de secol, se ţine festivalul „Învârtita dorului“. Comuna găzduieşte şi un inedit festival al carverilor – sculptorii în lemn cu drujba –, organizat în premieră în România de o persoană privată. Graţie acestui festival, o pensiune turistică deţine un parc de aventură unic în ţara noastră, cu personaje de poveste şi elemente sculptate chiar de participanţi. Iar de curând aici a mai fost deschis un parc de aventură, tot în cadrul unei pensiuni.
Vaideeni se mai poate lăuda cu cea mai veche biserică din lemn de la sud de Carpaţi – Mariţa, din satul cu acelaşi nume – care datează din 1556. Are ferestruicile cât palma, iar dimensiunile şi intimitatea interiorului, precum şi cioplitura în lemn şi cadrul natural din jur fac din acest sfânt lăcăş o adevărată bijuterie. Zona este renumită şi pentru produse locale delicioase: de la brânza de Vaideeni la ţuica de prune, de la poamele uscate la produsele din ciuperci şi fructe de pădure.
Sus, în creierii munţilor, pe Vârful Ursu, administraţia publică locală a proiectat un sat de vacanţă, care se învecinează cu staţiunea turistică Vârful lui Roman a oraşului Horezu. Lucrările se află la stadiul de cadastrare, intabulare şi dezmembrare a parcelelor. Şi tot administraţia publică plănuieşte să construiască pe Domeniul Schiabil Transalpina, unde deţine terenuri, un Adventure Park montan, precum cele din Alpi, cu bob şi schi de vară, printre altele.
Horezu, capitala artei româneşti
Mai departe, pe drumul care leagă Târgu-Jiu de Râmnicu Vâlcea, DN 67, cum vii dinspre Vaideeni, faci un popas în Horezu – capitala ceramicii populare româneşti. Natura „Olteniei de sub munte“ este întregită aici de patrimoniul cultural, două dintre elemente fiind protejate deja UNESCO, încă din 2012: Mănăstirea Hurezi şi Ceramica de Horezu.
Puţini cunosc faptul că argilele din care sunt făcute ceramica şi pigmenţii folosiţi pentru ornarea ei cu simboluri şi culori specifice s-au format încă din preistorie. De altfel, secretele ceramicii de Horezu, înscrise în acest lut milenar, sunt perfecţionate şi transmise din generaţie în generaţie. Cei care doresc să deţină un obiect de ceramică autentică trebuie neapărat să ajungă în Satul Olarilor, unde se regăsesc atelierele acestor meşteşugari vestiţi şi unde va exista în viitorul apropiat şi o şcoală a olarilor. Tot la Horezu, la fiecare început de vară, de mai bine de jumătate de secol, se organizează Târgul internaţional „Cocoşul de Hurez“, dedicat în principal ceramiştilor.
Cât despre mănăstirea iubită de Regina Maria, care şi-a dorit-o ca loc de înmormântare, aceasta este ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea Hurezi/Horezu este unicul loc din România în care este înscrisă, prin tablourile votive din interiorul bisericii principale, istoria genealogică a două familii domnitoare: Brâncovenii şi Cantacuzinii. Este un ansamblu monahal format din nu mai puţin de şase biserici, probabil, cel mai mare din ţara noastră. De-a lungul istoriei sale, mănăstirea a fost transformată în închisoare şi grajd pentru cai. Este considerată cel mai reprezentativ complex arhitectural pentru stilul brâncovenesc.
Horezu se mândreşte astăzi şi cu statutul de staţiune turistică, având o zonă plină de pensiuni şi cabane pe Vârful lui Roman, dar şi o pârtie micuţă pentru săniuş. Tot aici, pe creste, se află şi un lăcaş de cult: Mănăstirea Alina.
Locuri de filmare şi de rugăciune
De la Horezu facem un popas la Măldăreşti, unde găsim cea mai veche culă din România – celebrele case fortificate ale boierilor olteni construite după modelul turcesc de la care şi-au luat şi numele. Este vorba despre Cula Greceanu, parte a Complexului Muzeal de la Măldăreşti, în care sunt înscrise şi Cula Duca (1812) şi Muzeul Memorial „I.G. Duca“, dar şi o biserică din secolul al XVIII-lea, toate monumente istorice cu poveşti captivante. Aici s-au turnat celebre producţii cinematografice româneşti „Neînfricaţii“ (1969), „Drumul Oaselor“ (1980), „Iancu Jianu Haiducul“ (1981), „Trandafirul galben“ (1982) şi „Aferim“ (2014).
Tot pe drumul spre Râmnicu Vâlcea, ajungem la Costeşti, una dintre intrările în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, lângă care se află două mănăstiri celebre: Bistriţa şi Arnota. De altfel, comuna se laudă cu nu mai puţin de 13 biserici monumente istorice. Printre acestea se numără şi bisericile rupestre din Peştera Liliecilor şi Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul ale cărui moaşte se regăsesc la Mănăstirea Bistriţa care administrează arealul protejat. Accesul în peşteră se face prin mersul piticului, dar în interior există un lăcaş de cult de la 1500 – Bisericuţa Ovidenia – folosit pe vremuri ca ascunzătoare pentru tezaurul Mănăstirii Bistriţa şi Bisericuţa Sf. Arhangheli, ridicată în 1637. Cea din urmă este chiar în faţa unei deschizături mari în stâncă, prin care nici nu se poate intra şi nici nu se poate ieşi din peşteră, care dă spre Cheile Bistriţei. Ultimul pustnic a trăit aici în 1960. Ambele biserici rupestre au altarul îndreptat spre nord-vest.
Pe urmele legionarilor
Construită la finele secolului al XV-lea, Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea este ctitorie a boierilor Craioveşti. Despre racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul dăruite chiar de ctitori se spune că ar fi făcut minuni în timpul ciumei din 1763 când a fost dusă în faţa Mitropoliei din Bucureşti. La Bistriţa vâlceană a fost tipărită prima carte în limba română, „Liturghierul“, potrivit unui hrisov al lui Mihnea Vodă, din 1508, dar şi prima istorie universală – „Cronograful Ţării Româneşti“, în 1620, de către călugărul Mihail Moxa, manuscris aflat în prezent la Moscova. Şi tot la Mănăstirea Bistriţa întâlnim castani seculari, plantaţi acum peste 500 de ani, odată cu ctitorirea lăcaşului de cult.
Mănăstirea Arnota, un alt loc cunoscut drept „Meteora României“, pentru că străjuieşte zona de la înălţimile masivului cu acelaşi nume, are patru secole de existenţă, printre ctitorii săi fiind menţionat şi Matei Basarab, al cărui mormânt se regăseşte aici, după ce în anii ’30, zona a găzduit o celebră tabără de muncă. Grupul Arnota, mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Munţii Buila-Vânturariţa, a fost lichidat aici chiar în ziua de Paşte a anului 1949.
Tărâmul „pietrelor vii“
La intrare în parcul naţional regăsim şi unul dintre cele mai înguste canioane de calcar din ţară: Cheile Bistriţei. În comună se află singurul muzeu din Europa, nu doar din ţară, dedicat „pietrelor vii“, ciudatele formaţiuni despre care se spune că cresc după fiecare ploaie – Rezervaţia Naturală „Muzeul Trovanţilor“. Trovanţii sunt un geosit al geoparcului cu o istorie de şase milioane de ani. Circulă o poveste prin zonă potrivit căreia maestrul Constantin Brâncuşi s-ar fi inspirat în arta lui din formele trovanţilor de la Costeşti, dar în jurul acestor formaţiuni ciudate există tot felul de povestiri, inclusiv cu extratereştri. Aici s-au oprit minerii, pentru prima dată, în drumul lor spre Bucureşti, în 1999. La Costeşti întâlnim şi un atelier de ţesut covoare şi scoarţe olteneşti, al meşterului popular Rodica Crăcană.
Mătasea românească şi izvoarele de aur
Comuna Bărbăteşti se remarcă prin patru biserici cu valoare de monument istoric, dar şi prin tradiţiile specifice, precum festivalul dansului vâlcean „Brâul de aur“, care se organizează aici de cinci decenii. Şi prin această localitate se poate urca pe munte, către Mănăstirea Pătrunsa.
Stoeneşti este locul în care se poate afla pe viu povestea iei, în Atelierul Borangic Niculescu, de pe DN 67. Aici, din frunzele de dud se cresc viermi de mătase, din ale căror gogoşi se obţine firul de borangic care este ţesut în războaie manuale, iar pânza este transformată, de mâinile dibace, în ii şi costume populare minunate. Practic, este singurul loc din ţară unde mătasea românească este prelucrată în minunate ii, sumane, rochii de mireasă, marame şi multe alte piese vestimentare, trecând prin toate etapele.
Staţiunea magică şi „bisericuţa călătoare“
Peste munte, în 1868, un renumit chimist, Alfred Nikolaus Bernath-Lendway, evidenţia, la îndemnul dr. Carol Davila, nu mai puţin de 40 de izvoare minerale la Olăneşti. Tot el a analizat şi 23 de surse hidrominerale din patru zone: Valea Olăneşti, Valea Tisei, Valea Buduroiu şi Valea Ripuroasa, punând pentru prima dată în valoare comorile acestui ţinut. Ulterior, graţie studiilor de la începutul secolului al XIX-lea ale dr. Karl Friedrich Siller şi, mai târziu, ale dr. Ion Puţurianu, în secolul al XX-lea, apele minerale au fost grupate după compoziţia chimică şi acţiunea lor asupra organismului: iodurate, sulfurate şi clorurat sodice, diuretice, bicarbonate, cu emanaţii abundente de gaze, purgative, feruginoase sau cu o compoziţie mixtă, fiind clasificate în trei categorii – ape hipotone, izotone şi uşor hipertone.
În 1873, apele minerale de la Olăneşti au fost medaliate cu aur la Expoziţia Universală de la Viena, motiv pentru care le-a rămas renumele „Izvoarele de aur“. Staţiunea este recunoscută pe plan naţional ca având cele mai multe izvoare minerale din România, dar doar o parte din cele 35 de surse de apă tămăduitoare cunoscute astăzi mai funcţionează, multe dintre ele contra cost. Celebra alee a „Izvoarelor de aur“ este străjuită, pe un deal, de un minicastel regal, ridicat de un medic evreu, Abram Hönig (Hoenig), salvat de furia nazistă, drept mulţumire pentru Familia regală a României. Astăzi, este cunoscut drept „Barul-Turn“.
Staţiunea balneară ascunde şi o „bisericuţă călătoare“ prin trei regiuni istorice pentru a fi salvată de la pieire, o comoară seculară construită în 1746 în Munţii Apuseni, pentru a fi strămutată în 1907 în Muntenia, iar mai apoi, în 1954, în Oltenia. Monument istoric unic în patrimoniul românesc, „Biserica lui Horea“ sau „Biserica din Albac“, după locul din care provine, este un lăcaş de cult din lemn, de existenţa căruia sunt legate personalităţi precum revoluţionarul Horea, marele istoric Nicolae Iorga, renumitul liberal I.C. Brătianu şi fostul Patriarh al României, Iustinian Marina. Din multitudinea de lăcaşuri de cult vechi din această zonă se mai remarcă Schitul Bradu şi Schitul Comanca, ambele aflate în afara staţiunii, în locuri în care se poate ajunge cu greu şi care uimesc prin frumuseţea locurilor.
Ce înseamnă statutul de geoparc UNESCO?
România deţine două geoparcuri în Reţeaua Globală UNESCO, Ţara Haţegului şi Ţinutul Buzăului, care se adaugă noii hărţi europene a geoparcurilor internaţionale UNESCO, cu 94 de geoparcuri din 28 de ţări. Reţeaua globală însumează 177 de geoparcuri din 46 de ţări.
În toamna acestui an urmează să fie trimisă la UNESCO documentaţia geoparcului „Oltenia de sub munte“ şi se speră ca peste doi ani, în 2024, să se obţină statutul de al treilea geoparc din România care se alătură reţelei mondiale. Este de subliniat şi faptul că geoparcul nu este arie naturală protejată, ci combină geodiversitatea cu biodiversitatea şi cu patrimoniul cultural în ideea de a dezvolta o regiune prin conservarea bogăţiilor deţinute.
Deşi cele şase oraşe şi comune incluse în „Oltenia de sub munte“ însumează 41 de sate cu 24.000 de locuitori, în realitate, beneficiile geoparcului sunt mult mai mari: „Cu localităţile din preajmă, alte 11 din imediata apropiere, se ajunge la aproximativ 60.000 de locuitori. Practic, acesta este geoparcul, iar ca teritoriu este de 15 ori mai mare decât cel mai mic parc naţional care se află chiar în mijlocul său. Pentru mine, «Oltenia de sub munte» reprezintă mai degrabă o călătorie a omului cu sinele şi cu natura, în care contează urmele lăsate în spate“, subliniază Florin Stoican importanţa pe care o va avea noul geoparc UNESCO. Geoparcul se află, deocamdată, doar pe teritoriul judeţului Vâlcea, fiind trasat în jurul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa.
Vă mai recomandăm şi:
Vâlcea are cele mai bune SPA-uri din România. Centrele premiate la Gala Termalia 2021 FOTO
Se încarcă comentariile...
