Viaţa într-o rezervaţie arheologică: „Suntem în faţa unui puzzle imens, pe care nu îl vom termina niciodată“

Viaţa într-o rezervaţie arheologică: „Suntem în faţa unui puzzle imens, pe care nu îl vom termina niciodată“

Săpături din anii anteriori la rezervaţia arheologică Budureasca FOTO arhiva personală Bogdan Ciupercă

Rezervaţia arheologică de la Budureasca (Prahova) este unul dintre locurile în care istoria este un mod de viaţă pentru generaţii întregi de arheologi şi de localnici. Cu toţii se întâlnesc aici pentru a căuta şi a înţelege trecutul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru a ajunge în Rezervaţia arheologică de la Budureasca, una dintre cele mai mari din România, trebuie să iei drumul de la Ploieşti spre Buzău, iar cu aproximativ 13 kilometri înainte de Mizil, să faci dreapta spre comuna Vadu Săpat. 

La un moment dat, drumul asfaltat al comunei se termină în buza unor peisaje care îţi taie respiraţia, iar singurele modalităţi de a merge mai departe sunt căruţa (nu mereu la îndemână, pentru că oamenii din sat îşi folosesc animalele la munca câmpului) sau mersul pe jos. Sunt trei kilometri de excursie uşoară, pe un drum care şerpuieşte pe lângă dealurile zonei şi care îţi scoate în cale, la fiecare pas, peisaje bucolice cu turme de oi, livezi şi iarbă înaltă, de un verde sălbatic. 

Drumul spre rezervaţia Budureasca are peisaje care îţi taie răsuflarea FOTO Bogdan Ciupercă

La un moment dat, exact când te aştepţi mai puţin, dintre copaci şi denivelările reliefului apar o curte şi o cabană. Sunt „inima“ rezervaţiei arheologice, cartierul general al istoricilor şi arheologilor care studiază, de aproape şase decenii, una dintre cele mai importante vetre de civilizaţie de pe teritoriul ţării noastre, Budureasca.

Şantier-şcoală

Greu de cuprins cu privirea, Budureasca – numită astfel după denumirea unei vechi aşezări care a existat pe acest teritoriu – este, de fapt, o vale dintr-un vast amfiteatru natural de aproximativ 10 kilometri pătraţi. Cu o climă blândă, adăpost excelent de intemperii şi năvăliri, cu acces la apă, păşuni şi păduri, dar şi la căi de comunicaţie, valea a fost locuită neîntrerupt de-a lungul epocii bronzului, civilizaţia fierului la geto-daci, şi până în epoca formării poporului roman, de la dacii liberi şi dacoromani până la românii vechi. Terasele zonei cuprind 31 de situri arheologice, din diverse epoci, cu o importanţă deosebită pentru istorici: aici a fost cea mai densă grupare umană străveche din Dacia, iar mai târziu, în secolele VI-VII, zona a fost şi cel mai important centru meşteşugăresc din Muntenia. 

Situl arheologic de la Budureasca văzut de sus, într-o fotografie mai veche FOTO arhiva rezervaţiei

„Importanţa acestei văi vine exact din această locuire neîntreruptă. Spre deosebire de alte situri arheologice, cum sunt castrele romane, de exemplu, unde nu există vestigii decât din epoca respectivă, la Budureasca sunt reprezentate toate epocile istorice. Este un şantier-şcoală care, cu fiecare nouă descoperire, fascinantă, ne ajută la formarea unei imagini de ansamblu, din ce în ce mai completă, asupra civilizaţiilor care au locuit pe aceste teritorii“, spune arheologul Bogdan Ciupercă, „şeful de şantier“ de la Budureasca.

Departe de familie

Doctor în arheologie, Bogdan Ciupercă are o „relaţie“ de aproape două decenii cu Budureasca. Arheolog la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, a desfăşurat prima sa campanie în 1998, la Budureasca, şi, după o dragoste la prima vedere, a venit în fiecare an pe acest şantier. Săpăturile arheologice se desfăşoară în special vara, însă munca de sistematizare, clasificare şi interpretare a pieselor descoperite se întinde, deseori, de primăvara până toamna. Timp în care arheologul este aproape permanent pe şantier şi în cabana care îi serveşte drept birou şi locuinţă. Sediul rezervaţiei arheologice adăposteşte şi un laborator de prelucrare primară a materialului arheologic colectat, un depozit de material ceramic, instrumentar şi un mic muzeu. 

Cabana arheologilor de la Budureasca FOTO Dana Mihai

„Atunci când îţi alegi această meserie, eşti conştient că o mare parte a vieţii tale se poate desfăşura departe de familie, în condiţii care exclud confortul. Că poţi dormi în cort, în bază sau la gazdă ori, într-un caz fericit, aşa cum este la Budureasca, într-o cabană. Sunt obişnuit cu un astfel de stil de viaţă şi de muncă încă din timpul studenţiei“, povesteşte Bogdan Ciupercă.

Chiar dacă este la minimum trei kilometri de cea mai apropiată aşezare umană, iar cabana nu are electricitate sau apă curentă, arheologul consideră că situaţia este una foarte bună pentru condiţiile obişnuite dintr-un şantier. Ajunge luni dimineaţa la cabană şi vineri seara poate ajunge acasă, la familie, în Ploieşti. Alţi colegi de-ai săi, care lucrează pe alte şantiere din ţară, pot sta izolaţi şi o lună şi jumătate într-un sit, fără să ajungă deloc acasă, din cauza distanţei.

Arheologul Bogdan Ciupercă la Budureasca FOTO Dana Mihai

„Din astfel de motive, care ţin de familie, majoritatea arheologilor sunt bărbaţi, chiar dacă nici pentru ei nu este uşor să stea departe de copii şi de soţie“, explică Bogdan Ciupercă. În ceea ce îl priveşte, spune că nu simte izolarea de la cabană, pentru că alături de el lucrează în permanenţă şi alţi colegi arheologi, dar şi localnici.

„Microbul Budureasca“

Arheologul a preluat „microbul Budureasca“ de la Victor Teodorescu, unul dintre cei mai valoroşi arheologi ai ţării. Acesta iniţia, în 1959, cercetările arheologice sistematice de la Budureasca, el fiind şi cel care şi-a dat seama că zona este o veritabilă rezervaţie arheologică, reprezentativă pentru continuitatea comunităţilor umane care au populat-o, au exploatat-o şi au umanizat-o. Din 1959, activitatea de cercetare arheologică a fost sistematică şi neîntreruptă, iar ani la rând, pasionatul cercetător Victor Teodorescu (1932-2004) şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Budureasca. În amintirile localnicilor, arheologul a rămas un exemplu de dedicare: istoricul a locuit mult timp în gazdă, în condiţii modeste şi la o distanţă apreciabilă de situri şi, pentru că ajungea foarte rar pe acasă, familia îl însoţea frecvent pe şantier. 

Activitatea arheologilor nu avea cum să treacă neobservată în comunitate. De altfel, cercetările din 1959 au început după ce un localnic, Nae Divoiu, a descoperit, după o ploaie puternică ce a „muşcat“ din malurile râului Budureasca, fragmente de vase şi podoabe. A anunţat imediat Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, iar după numai câteva zile, avea să vină în viitoarea rezervaţie arheologul Victor Teodorescu.

Săpături din timpul arheologului Victor Teodorescu FOTO arhiva rezervaţie

Nea Nae avea să rămână, până la moarte, om de bază pe şantierele deschise în vale. „Era om bun la toate, de la paznic al rezervaţiei, până la săpător şi descoperitor al unora dintre cele mai interesante piese. Copiii lui au crescut alături de cei ai arheologului, iar întreaga sa viaţă avea să se identifice cu aceea a rezervaţiei“, spune Bogdan Ciupercă.

La rândul său, arheologul are acum un ajutor de bază în fiul lui Nae Divoiu, Nicu. Modest şi foarte muncitor, bărbatul a preluat sarcinile tatălui şi, la rândul său, este mereu pe urma pieselor pe care, uneori, natura capricioasă le scoate la iveală în cele mai neobişnuite locuri. „În special după ploile puternice, care dislocă bucăţi de pământ, apar diverse obiecte sau fragmente. Trebuie să le culegi la timp, pentru a nu le găsi cineva care nu le ştie valoarea“, explică Nicu Divoiu care, deşi nu are studii de specialitate, a învăţat, de la arheologi, multe dintre secretele meseriei.

Nea Nicu Divoiu, „arheolog“ de ocazie la Budureasca şi un excelent cunoscător al sitului FOTO Dana Mihai

Bărbatul ştie să diferenţieze cu uşurinţă obiectele în funcţie de epoca istorică, iar în cazul fragmentelor, ştie să le integreze mental în obiectul din care au făcut parte. Împreună cu arheologii, cei câţiva localnici formează o mică familie, iar mulţi alţi săteni din localităţile din jur participă, ca forţă de muncă, la săpăturile uneori anevoioase din rezervaţie.  

„Un puzzle imens, pe care nu-l vom termina niciodată“

În cei aproape 60 de ani de la deschiderea rezervaţiei, cele 31 de situri arheologice din perimetrul care acoperă niveluri de locuire din paleoliticul superior şi până în perioada medievală au fost cercetate parţial sau sondate.

Dezvoltarea înfloritoare, economico-socială şi culturală a văii Budureasca este atestată de bogăţia descoperirilor de aici: unelte agricole şi meşteşugăreşti, obiecte casnice, tipare pentru podoabe şi numeroase accesorii vestimentare, ceramică locală şi de import, monede dacice, republicane romane, romane târzii şi bizantine, piese care sunt expuse la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. „Oamenii zonei s-au ocupat cu agricultura – cultivarea grâului, a meiului, cânepei şi inului, creşterea animalelor – capre, oi, albinărit, cultivarea viţei-de-vie şi vânat. Aşezările, toate civile, erau unele nefortificate, de suprafaţă, puţin spectaculoase ca inventar, însă fascinante prin informaţiile pe care le conţin“, explică arheologul Bogdan Ciupercă.

Istoria aşezării Budureasca

În perioada secolelor IV-VII d.Hr, în baza unei lungi tradiţii a prelucrării fierului în zonă, la Budureasca a funcţionat şi cel mai important centru meşteşugăresc al Munteniei cu meşteşugari veniţi inclusiv din Bizanţ, ale căror produse erau destinate în special exportului, adică Ungariei şi Transilvaniei. Treptat, după secolul al VIII-lea, centrul meşteşugăresc şi oamenii din valea Budureasca încep să se mute către sud, spre şes, mai aproape de căile de comunicaţie. La 1635, mai exista încă satul medieval Budureasca, iar ultima atestare a unei aşezări cu acest nume este din jurul anului 1790, ca „poporul din Budureasca, ot sud Saac“. 

Obiecte dacice descoperite la Budureasca FOTO Dana Mihai

„Este o meserie fascinantă şi nu doar prin prisma descoperirilor deosebite. Şi un vas ciobit sau un fragment de vas pe care îl scoţi la lumină te pune în faţa unui obiect care are o vechime de mii de ani. Iar cel mai important, în spatele acestor obiecte sunt oameni de foarte multe feluri şi cu multe obiceiuri. Noi, ca istorici, suntem în faţa unui puzzle imens, pe care nu îl vom termina niciodată, dar în care fiecare nouă piesă ne ajută să mărim imaginea de ansamblu. Misiunea noastră este să decodificăm informaţiile rămase şi să înţelegem cât mai mult despre acei oameni. Este provocator“, crede Bogdan Ciupercă. 

Vă mai recomandăm

FOTO Monoxila de la Ploieşti, o barcă de istorie

Povestea Coifului de la Coţofeneşti, capodoperă a artei traco-getice, şi a donatorului său, un filantrop din Ploieşti, care îi spunea „căciula de aur“

Un tezaur de 1.700 de ani descoperit în curtea unui prahovean a fost expus publicului. Comoara a aparţinut unui meşter argintar

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: