EXCLUSIV Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru literatură: „Nu văd un conflict între Islamism şi Occidentalism“

EXCLUSIV Orhan Pamuk, laureat al
Premiului Nobel pentru literatură: „Nu văd un conflict între Islamism şi Occidentalism“

Orhan Pamuk, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani FOTO: Hakan Ezilmez

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006 şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani, Orhan Pamuk a acordat un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, în care povesteşte despre copilăria în clasa de mijloc superioară a Istanbulului, despre cum a luat naştere pasiunea sa pentru literatură, precum şi despre cel mai recent roman al său, „Femeia cu Părul Roşu“, lansat în România la editura Polirom.

Ştiri pe aceeaşi temă

Scriitorul Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele „Cartea neagră“ şi „Cevdet Bey şi fiii săi“, într-un cartier înstărit din Nişantaşı.

La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartamentul său şi începe să scrie. Şi iată că s-au împlinit 40 de ani de când tot scrie şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i-au fost traduse în peste cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, „Mă numesc Roşu“, a câştigat, în anul 2003, IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, a venit şi recunoaşterea supremă: Premiul Nobel pentru Literatură.

De altfel, Pamuk a fost, cu o unică excepţie, cel mai tânăr laureat al acestui premiu, în toată istoria sa. Premiul Nobel i-a fost acordat pentru „descrierea sufletului melancolic al oraşului lui natal şi a simbolurilor de contrast şi sinteză culturală pe care acest oraş le înmănunchează“.

Revista americană „Time“ l-a inclus în anul 2006 pe lista celor mai influenţi 100 de oameni din lume. Mi-am dorit să stau de vorbă cu Orhan Pamuk încă din 2010, după ce am citit romanul său capodoperă „Mă numesc Roşu“. Ştiam însă că marele scriitor turc nu acordă foarte des interviuri. L-am contactat prima oară pe e-mail anul trecut şi mi-a răspuns neaşteptat de repede şi de amabil, precizându-mi, însă, că îmi va acorda un interviu de îndată ce un nou roman al său va fi publicat. Iar prilejul a venit, în acest an, când a fost publicat, la editura Polirom, romanul „Femeia cu Părul Roşu“, roman ce va fi lansat şi în Statele Unite, în luna august a acestui an. Drept urmare, l-am contactat din nou pe Orhan Pamuk şi a acceptat să îmi acorde un interviu în exclusivitate pe Skype, cel mai amplu interviu acordat vreodată unei publicaţii din România.

 

Adevărul: Domnule Orhan Pamuk, ce fel de copil aţi fost?

Orhan Pamuk: Am fost un copil creativ şi inventiv, un copil care nu se plictisea de nimic niciodată. Eram mereu bucuros când citeam, când pictam, când lecturam albume cu benzi desenate sau cărţi pentru copii. În acelaşi timp, am fost un copil visător, întotdeauna, la cursuri, mă uitam pe geam în căutare de alte locuri, de alţi oameni, de alte fantezii. Am fost un copil cu multă fantezie şi melancolie. Însă nu am fost un copil nefericit. Am trăit cu un tată absent, un tată bun şi care uneori era problematic.

Multe dintre romanele dumneavoastră sunt, într-un fel sau altul, scrisori de dragoste pentru Istanbul. Ce v-a făcut să vă îndrăgostiţi de Istanbul? Cum merge la ora actuală relaţia dumneavoastră cu Istanbulul?

Nu sunt îndrăgostit de Istanbul. Este o exagerare ceea ce se spune. Nu vreau să vorbesc într-o manieră siropoasă despre relaţia mea cu Istanbulul. M-am născut în Istanbul, am trăit toată viaţa mea aici şi, ca orice scriitor normal, am vrut să scriu despre oamenii pe care îi cunosc. Am vrut să scriu despre umanitate şi m-am întâlnit cu umanitatea în Istanbul, pentru că am trăit aici toată viaţa. Nu am planificat să fiu scriitor al Istanbulului, nici măcar nu conştientizam că scriam despre Istanbul, scriam despre ceea ce ştiam: viaţa mea. Dar mai târziu, pe la jumătatea anilor 1990, când romanele mele au început să fie traduse peste hotare, toată lumea a început să îmi aplice sintagma de „scriitor al Istanbulului“. Apoi am realizat că sunt şi un scriitor al Istanbulului, că sunt cineva care scrie doar despre acest oraş. Dar primul meu impuls a fost să scriu despre oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea şi nu despre oraş. Mai târziu, criticii literari m-au făcut să fiu conştient că sunt un scriitor al Istanbulului, lucru pe care l-am acceptat. Romanul meu precedent, „O ciudăţenie a minţii mele“, precum şi acest ultim roman descriu şi Istanbulul. M-am născut şi am crescut în clasa de mijloc superioară, dar am vrut să scriu şi despre oraşul ce a crescut de la 1 milion la 17 milioane de locuitori, am vrut să scriu şi despre periferii, despre construcţiile şi oamenii care se dezvoltă acolo sau chiar despre săpători de puţuri, aşa cum este în ultimul meu roman.

Dar consideraţi că a scrie despre viaţa din Istanbul este o misiune?

A scrie despre Istanbul nu este o misiune. A scrie despre Istanbul înseamnă a scrie despre ceea ce ştiu, despre viaţa mea. Scriitorii scriu despre ce cunosc. Nu aş putea scrie de exemplu despre Moscova, nu am trăit acolo.

„NU A FOST UŞOR SĂ ÎMI PUBLIC PRIMA CARTE“

Când v-aţi îndrăgostit de literatură?

Între vârstele de 7 şi 22 de ani, mă gândeam că voi deveni pictor. Ulterior, mi-am schimbat părerea şi m-am întors către literatură. Dar chiar şi în anii în care îmi doream să mă fac pictor, am citit foarte mult. Când am realizat că e posibil ca pictura să nu mă facă fericit, am început să cochetez cu ideea de a scrie romane. Şi deodată am renunţat să pictez şi am început imediat să scriu primul meu roman.

Şi în momentul în care v-aţi lăsat de pictat, v-aţi dat seama că veţi fi scriitor?

Da, în momentul în care am renunţat la pictură. A fost atunci şi o creştere a încrederii în mine. Citeam multe cărţi şi eram sigur că într-o zi îmi vor fi publicate cărţile. Dar a durat patru ani până am terminat prima carte şi încă trei ani până când mi-a fost publicată. Aşa cum este în cazul multor scriitori, nu a fost uşor să îmi public prima carte.

Cât de mult a schimbat primirea Premiului Nobel relaţia dumneavoastră cu scrisul?

Premiul Nobel nu mi-a schimbat mult relaţia cu scrisul. Şi asta pentru că în acel moment scriam la un alt roman. Premiul mi-a adus mulţi cititori noi. Dar m-a făcut să fiu şi un om şi mai ocupat, un om care munceşte şi mai mult. Mi-a adus, de asemenea, mai multe responsabilităţi. A fost uşor să muncesc, să scriu în continuare, deoarece îmi planific romanele cu mult timp înainte. Şi acum am planuri pentru mai multe romane.

 

„Am fost foarte interesat de relaţia tată-fiu“

„Femeia cu Părul Roşu“, cel mai recent roman al dumneavoastră tradus şi publicat în România, va fi publicat şi pe piaţa americană în august. Cât de dificil a fost drumul de la ideea acestei cărţi până la produsul finit, cartea însăşi?

Este o carte cu două energii, cu două centre. Romanul este, pe de o parte, un text realist ce investighează o crimă comisă în urmă cu treizeci de ani în Istanbul şi, pe de altă parte, o investigaţie de ficţiune în temeliile literare ale civilizaţiilor, în sensul că am încercat să compar două mituri fundamentale ale civilizaţiilor vest-europene. Unul este „Oedip Rege“ al lui Sofocle – povestea unui patricid – şi celălalt, Rostam şi Sohrab – povestea unui filicid (n.r. – este vorba despre o tragedie persană). Cele două poveşti au multe similarităţi. Sunt profesor la Universitatea Columbia din Statele Unite şi majoritatea studenţilor de acolo, din primii ani, trebuie să citească şi să studieze „Oedip Rege“, este în lista de lecturi obligatorii. Sigmund Freud este cel care a ridicat această piesă la un nivel de canonizare, ca să spunem aşa. „Oedip Rege“ a fost jucată prin 1880 la Paris, apoi la Viena. Freud a văzut-o, i-a plăcut şi s-a gândit că îi va fi uşor să-şi exprime opiniile despre uciderea unui tată de către fiu. Să nu uităm că Freud a scris şi despre „Fraţii Karamazov“, unde este vorba tot despre un patricid. Îmi doream de mai mulţi ani să compar cele două poveşti ale lui Oedip şi, respectiv, Rostam şi Sohrab. Într-unul dintre episoadele din „Cartea Regilor“, Rostam îşi ucide fiul fără să realizeze asta. În cele două poveşti comparate, fiul îşi ucide tatăl fără să-şi dea seama şi în cealaltă –  tatăl îşi ucide fiul fără să realizeze asta. E multă tristeţe în cele două poveşti. Oedip se simte foarte vinovat şi, în final, se culcă cu mama sa, sparge tabuurile şi se autopedepseşte. În ambele poveşti am fost interesat de felul în care cititorii le trăiesc şi ce sentimente au faţă de personaje. Este multă compasiune şi, prin asta, se legitimează oarecum faptele: patricidul şi filicidul. Deviaţia lui Oedip este legitimată prin faptul că îi onorăm individualitatea. Este un individ şi respectăm felul în care încalcă tabuurile. Asta în timp ce în cartea mea, este respectat tatăl autoritar care îşi ucide fiul şi căruia îi pare foarte rău pentru asta. În cartea mea, compar cele două poveşti-mituri, dar spun şi o poveste realistă a săpătorului de puţuri şi a discipolului său.

„Femeia cu Părul Roşu“ este un roman de idei în tradiţia acelor contes philosophiques (poveşti filosofice) franţuzeşti. Aveţi o poveste franţuzească preferată, care v-a inspirat, poate? Cum v-a venit ideea romanului?

În 1989, mă pregăteam să termin „Cartea neagră“, în Istanbul, pe o insulă mică. Şi pe acel pământ gol au venit un săpător de puţuri şi discipolul său şi au început să sape un puţ, exact precum în cartea mea. Au venit după-amiaza târziu, au încercat să-şi pună cortul, nu a mers. Apoi, la fel ca în cartea mea, au scos un televizor portabil. Şi, tot precum în cartea mea, în fiecare după-amiază, la ora 5.00, scoteau un vas, îl puneau deasupra focului şi îşi pregăteau singuri mâncarea. După ce mâncau, se reapucau de muncă, iar seara, mergeau în oraş să se distreze. Am fost foarte interesat de relaţia tată-fiu, o relaţie de tipul maestru-discipol şi care este bazată din nou pe individualitatea copilului şi puterea autoritară a tatălui sau a maestrului. După un timp, subiectul săpatului de puţuri şi comparaţia dintre uciderea tatălui şi uciderea fiului au devenit interesante pentru mine. Aşa că am combinat toate aceste elemente într-un roman scurt şi cu acţiune alertă. Este un roman de idei, aşa cum spuneaţi şi, ca să vă răspund la întrebare, poveştile franţuzeşti care m-au inspirat sunt „Zadig“ şi „Candid“, ale lui Voltaire. Prin roman de idei înţeleg că scriitorul ne dă nişte idei în interiorul romanului şi personajele testează aceste idei. Acţiunea din roman este, de asemenea, un fel de test, este ceva ce îmi place foarte mult. 

 

ÎNTOARCEREA LA TRADIŢII

Orhan Pamuk, arătându-i Medalia Nobel fiicei sale Rüya Pamuk FOTO: nobelprize.org
 

Familiaritatea cu care vă adresaţi cititorilor dumneavoastră conferă sentimentul acelor intruziuni funcţionale din literatura de ficţiune a secolului al XIX-lea, intruziuni menite nu să sfărâme, ci să suplimenteze iluzia veridicităţii. Care este sursa acestei familiarităţi atât de încântătoare?

Respect tradiţiile şi istoria foarte mult în romanele mele. În tinereţe, eram mai mult un scriitor de tipul realismului secolului al XIX-lea, apoi m-am îndreptat spre modernism şi postmodernism. În romanul „O ciudăţenie a minţii mele“, m-am reîntors la tradiţii. Dar, fie că am folosit tehnici experimentale, aspecte din postmodernism, tehnici moderniste sau idei precum în acest ultim roman de idei, „Femeia cu Părul Roşu“, ceea ce contează este lizibilitatea, transparenţa textului. „Femeia cu Părul Roşu“ este un text menit să facă lucrurile clare. Romanul îşi propune, de asemenea, să stârnească discuţii filosofice, antropologice şi sociologice despre natura miturilor şi poveştilor vechi ce ne formează. Acele poveşti vechi sunt mereu în jurul nostru în viaţa de zi de zi.

 Unul dintre sentimentele cele mai pregnante în romanele dumneavoastră este melancolia. Cât de atractivă este melancolia pentru dumneavoastră ca scriitor?

În primul rând, aş spune că melancolia este un fel de destin pentru oamenii care trăiesc în Istanbul. Trăim la marginea Europei, dar am avut un Imperiu Otoman puternic, un imperiu ce a căzut, s-a stins. În copilăria mea, rămăşiţele acestui imperiu căzut şi dezintegrat erau peste tot. Mi-am trăit copilăria printre casele vechi din lemn ale Imperiului Otoman, multe dintre ele foste conace ale unor paşe. După instaurarea Republicii Turce, aceste conace au fost transformate în clădiri guvernamentale, în spitale sau în şcoli. Am făcut şcoala primară şi gimnazială într-un conac otoman din lemn, un conac ce a luat foc la doi ani după ce am terminat şcoala. Am văzut multe incendii, multe clădiri otomane distruse în copilăria mea. Toate acestea au dus la un fel de melancolie pe care am descris-o în romanele mele. Nu ştiu dacă sunt dependent de melancolie sau dacă îmi place melancolia. Dar îmi place această parte a mea. 

În romanul „O ciudăţenie a minţii mele“, folosiţi, pentru a descrie Istanbulul în anii trişti de după căderea Imperiului Otoman, termenul „Huzun“, acest cuvânt bogat şi cu rădăcini arabe, ce înseamnă „melancolie“, dar şi pierdere, tristeţe, angoasă spirituală. Cuvântul s-a întors acum în vocabularul oraşului, deoarece anii de optimism legaţi de creşterea puterii Turciei pe scena internaţională au fost înlocuiţi de anxietatea privind terorismul şi conflictele interne. Cât de neliniştit sunteţi privind viitorul Istanbulului?

Melancolia este un lucru mai filosofic şi antropologic. Nu se poate schimba într-o zi. Melancolia Istanbulului s-a schimbat într-un oarecare procent, în special între 2000 şi 2012. A fost în acea perioadă o creştere economică uriaşă ce a făcut oraşul fericit. Dar lucrurile s-au schimbat în ultimii ani. Nu aş putea spune ce viitor prezic Istanbulului în următorii ani.

 

„SUNT MÂHNIT“

A atins Turcia un punct critic după lovitura de stat eşuată, cu mii de oameni, inclusiv jurnalişti, arestaţi?

În timpul loviturii de stat, au fost ucişi în mod brutal 252 de oameni. Desigur, Guvernul are dreptul să aresteze oameni, să îi aducă în faţa instanţei. Dar e imposibil de crezut că sute de mii de oameni au fost implicaţi în lovitura de stat militară. 40.000 de oameni au fost aruncaţi în închisori şi acelaşi lucru s-a întâmplat cu sute de jurnalişti. Este imposibil de crezut că aceşti zeci de mii de oameni, inclusiv jurnalişti, au fost în legătură cu lovitura de stat militară. Este nedrept să arunci atâţia oameni în închisoare, în condiţiile în care ei nu au avut nicio conexiune cu lovitura de stat. Nici preşedintele Erdogan nu a ştiut despre lovitura de stat, aşa cum nu au ştiut nici oamenii la care m-am referit mai sus. Sunt mâhnit de această situaţie, mai mulţi dintre prietenii mei jurnalişti sunt în închisoare. Acum nu mai este libertate de exprimare în Turcia. Toată lumea se teme de această situaţie. Jurnaliştii politici care critică puterea sunt aruncaţi în închisoare. Nu există democraţie fără libertate de exprimare. Îmi pare rău de ceea ce se întâmplă. Dar, pe de altă parte, încă mai este democraţie, în sensul că oamenii încă pot vota şi prin vot se poate schimba Guvernul. Încă mai sunt optimist cu privire la acest aspect.

Ce final vedeţi pentru conflictul între Islamism şi Occidentalism în Turcia modernă?

Sunt un occidentalist, cred în valorile occidentale şi nu văd un conflict între Islamism şi Occidentalism. Văd mai mult o luptă între valori. Iar valorile mele sunt democraţia, libertatea de exprimare, respectul pentru drepturile femeilor, respectul pentru drepturile minorităţilor. Şi toate acestea sunt valori europene, sunt valori de care îmi pasă. Dar nu văd un conflict între Europa şi Islamism. Văd o luptă pentru democraţie, pentru demnitate, nu o luptă între turci şi europeni. Guvernele sunt cele care scot în faţă luptele artificiale. Cei mai mulţi dintre turci sunt pregătiţi să îmbrăţişeze valorile europene. Desigur, sunt probleme acum în Turcia, dar sunt sigur că ele se vor termina într-o zi.

 

„MI-A PLĂCUT BUNĂTATEA ROMÂNILOR“

 

Sunteţi un scriitor preferat de milioane de cititori. Aş vrea să vă întreb care sunt scriitorii dumneavoastră preferaţi?

Pentru mine, cei mai mari scriitori de ficţiune din toate timpurile sunt Tolstoi, Dostoievski şi Marcel Proust. Îmi place, de asemenea, Thomas Mann. Îmi plac şi Borges şi Nabokov. Scriitorii pe care i-am menţionat sunt cei care m-au format.

Aţi fost în România acum câţiva ani. Care sunt amintirile cele mai puternice de la acea vizită?

Mi-au plăcut bunătatea şi entuziasmul intelectual al românilor.

 

A plătit daune pentru că ar fi insultat onoarea a cinci persoane

Numele:  Ferit Orhan Pamuk

Data şi locul naşterii: 7 iunie 1952, Istanbul, Turcia

Studiile şi cariera:

A studiat trei ani arhitectura la Universitatea Tehnică din Istanbul.

Este licenţiat în Jurnalism la Universitatea din Istanbul, însă nu a practicat niciodată meseria de jurnalist.

A început să scrie în mod regulat din 1974.

În 2005, avocatul ultranaţionalist Kemal Kerinçsiz l-a dat în judecată pe Orhan Pamuk pentru afirmaţiile sale privind genocidul armean din timpul Imperiului Otoman. Zeci de organizaţii internaţionale şi opt scriitori faimoşi (José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, John Updike şi Mario Vargas Llosa) au intervenit în apărarea lui Pamuk, spunând că acuzaţiile împotriva sa sunt o încălcare a drepturilor omului. Acuzaţiile au fost retrase în 2006, însă acelaşi avocat a cerut Curţii Supreme să redeschidă cazul, iar în martie 2011, Orhan Pamuk a fost găsit vinovat şi a trebuit să plătească daune de 6.000 de lire turceşti pentru că ar fi insultat onoarea a cinci persoane.

În 2006 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

În 2007 a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes.

În 2008, s-a clasat pe locul al patrulea în topul celor mai importanţi intelectuali din lume, top întocmit de revista americană „Foreign Policy“.

Are peste 30 de premii internaţionale la activ, printre care se numără şi Legiunea de Onoare, decernată de statul francez în 2012.

Locuieşte în:  Istanbul, Turcia

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările