Efectul surprinzător pe care l-a avut inventarea anesteziei asupra serviciilor funerare. Unii au făcut o avere din asta

Efectul surprinzător pe care l-a avut inventarea anesteziei asupra serviciilor funerare. Unii au făcut o avere din asta

Desen din 1888, înfăţişând o anestezie la Universitatea din Boston. FOTO hartfordstage.org

În primele decenii de după inventarea procedeului se întâmpla frecvent ca medicul să nu mai reuşească să-şi aducă pacientul în simţiri. Nu de puţine ori, cei anesteziaţi cădeau într-o comă adâncă, ce putea fi uşor confundată cu moartea. Ca efect al riscului ca oamenii să fie îngropaţi de vii, antreprenorii de pompe funebre au reinventat un dispozitiv de salvare care a generat o expresie ce a intrat în vorbirea curentă în toată lumea.

Combaterea durerii provocată de un tratament chirurgical a fost o „fixaţie” a medicilor încă din antichitate, adică din vremea părinţilor medicinei. Tămăduitorii hipocratici foloseau, se pare, diferite extracte de plante (hioscina, scopolamină, opiumul) pentru combaterea durerii, prin Evul Mediu a fost la mare trecere alcoolul de distilaţie, însă anestezia (aşa cum o ştim în zilele noastre) este o invenţie destul de recentă, adică de pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

Conform ultimelor analize istorice, adevăratul inventator al procedeului ar fi fost doctorul englez Crawford William Long (1815-1878), a efectuat prima anestezie cu eter pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale, în ziua de 30 martie 1842.

Long nu s-a bucurat însă de niciun fel de recunoaştere în lumea ştiinţifică, dat fiind că nu şi-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat în literatura de specialitate dentistul William T.G. Morton (1819-1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846.

„Uneori, chiar şi în ştiinţa medicinei, este ca ferma de găini pentru ouă. Nu contează cine a făcut oul, contează cine a cotcodocit mai tare. Doctorul Long a fost un pionier, însă dentistul Morton a avut un PR mai bun.  Aşa se-ntâmplă de multe ori în ştiinţă”, comentează cu umor situaţie mediul  Claudiu Constantinescu.

Una peste alta, nici dentistul nu a ajuns în tratatele de anestezie, căci un alt englez, medicul John Snow (1813- 1858), a fost declarat părintele anesteziei. De altfel, Snow a fost „anestezist şef” al Londrei şi a pus şi bazele teoretice ale procedurii medicale, în lucrarea „Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale” (publicată la 1851), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om.

Tot Snow este cel care trece anestezia de la foarte periculosul eter la cloroform, administrând cu această din urmă substanţă peste 4000 de anestezii, fără nici un deces.

John Snow, părintele anesteziei. FOTO wikipedia

Dar să nu credeţi cumva că doar englezii se aflau în avangarda medicinei din acest punct de vedere. Oarecum surprinzător, spitatele româneşti au ţinut şi ele pasul cu progresul

Astfel, în „Temesvarer Wochenblatt” din 13 februarie1847, apare un articol în care se raportează efectuarea de către chirurgii Mathyus Musil (1806-1889) şi Joseph Siehs (1813-1850) a unei anestezii cu eter sulfuric la spitalul militar din Timişoara. Se întâmpla la data de 5 februarie 1847 pentru o intervenţie de amputaţie a coapsei  bolnavului Nicolae Munteanu.

Iar dacă există obiecţii că Timişoara nu era pe atunci sub jurisdicţie românească, avem şi un al doilea exemplu. Tot cam pe atunci se execută o anestezie cu eter şi la Iaşi. Intervenţia este menţionată în revista „Albina” nr.12, din 9 februarie1847, în care într-un articol scris de Gheorghe Asachi se menţionează că la spitalul Sf.Spiridon a avut loc o anestezie cu eter pentru o amputaţie de coapsă făcută de dr. Gh.Cuciureanu.

De la la eter la cocaină

Dar să ne întoarcem în Anglia, ţara care, fără îndoială, a dat lumii o mulţime de invenţii nemaipomenite. Anestezia este un exemplu. Marea problemă a acestei minunate invenţii (care a scos chirurgia de sub zodia barbariei), a fost, la început, faptul că nu existau doze şi proceduri standard.

Totul se făcea un pic după ureche (scrierile lui Snow era prea puţin cunoscute), iar tragediile erau inerente. De altfel, anul anul 1848 înregistrează şi primul accident anestezic oficial, în care o tânără englezoiacă de 15 ani „nu s-a mai trezit din anestezie”, prilej de mari controverse în jurul utilităţii şi dezavantajelor metodei.

Imagine de epocă de la primele anestezii. FOTO wikipedia

În fine, treaba progresează (şi chiar deviază). Bunăoară, austriacul Karl Koller (1858-1914) şi-a comunicat rezultatele cu privire la folosirea cocainei pentru analgezie locală în oftalmologie. Distanţa dintre ochi şi nas este, de altfel, destul de mică.

Revenind însă la începuturile anesteziei, trebuie să spunem că primii care au avut mari bătăi de cap din cauza ei n-au fost neapărat pacienţii,  ci antreprenorii de pompe funebre.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltase o adevărată isterie în legătură cu faptul că oamenii decedaţi în spitale, după o operaţie cu anestezie, utea fi doar amorţiţi, nu morţi, deci exista riscul să fie îngropaţi de vii. Amestecul de macabru şi claustrofobie a determinat reacţii imediate în afacerea mortuară.

„Salvaţi de clopoţel” vine din cimitir, nu de la şcoală

Fără îndoială, toată lumea a auzit de expresia „Salvaţi de clopoţel”, iar tentaţia imediată este ca ea să fie asimilată cu cursurile şcolare. Ei bine, nu-i de loc aşa. De fapt, ea vine de la invenţia unor firme de pompe funebre londoneze, care au contracarat riscurile anesteziei cu un dispozitiv a cărui utilitate n-a fost probată niciodată: clopoţelul de pe mormânt.

De fapt, dispozitivul (în esenţă era vorba de o sfoară legată de mâna mortului şi de un copoţel pus pe mormânt) exista încă de dinaintea inventării anesteziei, însă era folosit foarte rar, îndeosebi de către familiile mai cu dare de mână şi mai cu frica de moartea aparentă.

Moda clopotului mortului-viu s-a extins rapid. FOTO wikipedia

În perioada 1850-1880, însă, obiceiul a căpătat caracter de masă, fiind înfiinţate chiar patrule speciale, care avea misiunea să supravegheze cimitirele în eventualitatea că vreun mort se trezeşte şi trage de sfoara clopoţelului.

Cu toate acestea (şi în ciuda unor pseudo-statistici care indicau că unul din 25 de coşciugurile verificate până atunci avea urme de unghii pe interior, semn că „mortul” ar fi fost viu) nu s-a înregistrat nici măcar un singur caz oficial în care clopoţelul a salvat cu adevărat pe cineva.

Interesant este că, în paralel cu extinderea afacerii cu clopoţei funerari, au apărut şi numeroase acuzaţii cum că totul este o mare escrocherie, cu scopul de a determina creşterea veniturilor firmelor de pompe funebre. De altfel, unii au făcut averi consistente pe seama clopoţelului care, de fapt, n-a salvat niciun defunct.

Vă mai recomandăm şi:

Cum a apărut unul dintre cele mai macabre obiceiuri de familie din istorie. Practica ciudată cu morţii-vii

Motivul cu totul neaşteptat pentru care femeile din toată Europa au trecut brusc la moda fustei scurte

Detaliile unui război ciudat, în care au murit mii de soldaţi fără să existe nicio înfruntare între taberele inamice
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: