Autoarea celebrei piese „Galbenă gutuie“: „Adrian Păunescu s-a întors către mine, mi-a zâmbit şi a zis: «Bravo, Nicuţa!»“

Autoarea celebrei piese „Galbenă gutuie“: „Adrian Păunescu s-a întors către mine, mi-a zâmbit şi a zis: «Bravo, Nicuţa!»“

Nica Zaharia în concert FOTO Arhiva personală

Autoarea celebrului colind „Galbenă gutuie“ trăieşte în Australia, ţară al cărei cetăţean a devenit în 2002. Piesele compuse şi interpretate de ea fac în continuare furori pe internet, iar zeci de artişti români au succes cu cover-uri după ele. Artista lucrează la antipozi ca profesor şi crede că diferenţa dintre România şi Australia se poate rezuma la abordarea celor două ţări în ceea ce priveşte respectul faţă de cetăţeni şi corupţia.

De mai bine de trei decenii, de câte ori vine iarna şi se apropie Sărbătorile, un colind atipic intră în casele românilor. Mulţi dintre cei care ascultă piesa originală sau sutele de variante de cover apărute între timp se întreabă, poate, ce mai face artistul din a cărui minte a izvorât „Colindul gutuii din geam“ sau  „Galbenă gutuie“, după cum mai este cunoscută compoziţia.

Ei bine, artista este Nica Zaharia (52 de ani), cea care a lansat amintitul colind în 1984 în cadrul cenaclului Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu. Chiar dacă a dispărut din ceea ce numim „showbiz“, este bine şi încă îi mai face plăcere să cânte, numai că o face la celălalt capăt la lumii, tocmai în Australia.

„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în plină Epocă de Aur. Cum a fost uliţa copilăriei?

Nica Zaharia: Aş putea zice despre uliţa copilăriei mele că era atemporală. Nu era nici măcar pietruită, aşa că putea fi plasată oriunde pe linia timpului. Din fericire, vremurile acelea tulburi s-au supus în cazul meu exuberanţei copilăriei. Am avut norocul să copilăresc la ţară, în comuna Costache Negri din judeţul Galaţi, iar în primii zece ani am locuit în casa bunicilor din partea mamei. Aveam o grădină mare, aveam găini, raţe, porumbei, vacă, porc, oi, iar toate aceste animale erau nişte stimuli extraordinari pentru un copil. Îmi amintesc cu câtă mirare şi bucurie priveam cum ies puii din ouă şi cu câtă mândrie îşi purta cloşca puii prin curte. Şi în ziua de azi mă raportez la acei primi zece ani, în care am primit curaj şi încredere în mine pentru un milion de vieţi, cred.

„Ştiţi cum miroase o căruţă plină de coceni?“

Dar ai simţit lipsurile epocii?

Nu am simţit privaţiunile acelor vremuri. Eram prea fericită să gust din plin fiecare zi. M-am născut cu o structură psihologică de artist – mi-am dat seama de lucrul acesta mai târziu – şi trebuie să mărturisesc că percepeam foarte intens tot ce era în jurul meu şi mă entuziasma şi cel mai mic lucru, de la primii zarzări înfloriţi până la primii fulgi de zăpadă. De parfumuri si sunete nu mai vorbesc. Ştiţi cum miroase o căruţă plină de coceni după ce a fost cules porumbul sau cum se aude susurul acela unic al fulgilor de nea, care poate fi auzit numai când e linişte deplină? Mi se pare divin! 

Îţi aminteşti care a fost prima melodie pe care ai învăţat-o şi ai cântat-o?

Din păcate, nu-mi amintesc prima melodie pe care am învăţat-o, pentru că am cântat de când eram prea mică să am propriile amintiri. Bunicul meu şi mama mea au cântat foarte frumos şi îmi amintesc ascultându-i cum cântau. Mama mi-a zis că nici nu puteam să vorbesc bine, dar i-am cântat primul vers din melodia populară „Hai, Dunărea mea“.

Relaţia de iubire-teamă cu scena

Când ai urcat prima oară pe o scenă şi ce-ai cântat?

Prima scenă pe care am urcat a fost la căminul cultural din Costache Negri, când eram la grădiniţă, iar prima melodie pe care am cântat-o pe scenă a fost „La oglindă“, pe versurile poetului George Coşbuc. Am avut mereu o relaţie de iubire-teamă cu scena. Eu sunt o persoană foarte emotivă şi îmi era tare teamă înainte să apar în faţa publicului, dar n-aş fi renunţat la aşa ceva pentru nimic în lume, deoarece simţeam că muzica este ceea ce mă defineşte cu adevărat.

Nica Zaharia pe scena Cenaclului Flacăra FOTO Arhiva personală a artistei

Există un moment special care a marcat decisiv relaţia ta cu muzica?

Au fost câteva momente-cheie în care Dumnezeu a trimis oameni în viaţa mea care mi-au schimbat destinul. Voi vorbi doar despre primul înger păzitor. Se numeşte Dobriţa Andrei Cerchez. Când eram în clasa a şaptea, mi-a dăruit prima mea chitară. Nu voi uita niciodată imaginea ei, când s-a apropiat de mine cu chitara pe umăr şi mi-a dăruit-o, deşi o chitară nu era chiar ieftină în acei ani, iar eu, în mod sigur, nu mi-aş fi permis să-mi cumpăr una. Nu am cuvinte să-i mulţumesc îndeajuns nici măcar acum, la aproape patru decenii distanţă.

Când ai început să te ocupi serios de muzică?

De la bun început m-am ocupat serios, dar am ajuns la un alt nivel când eram în liceu. În primii doi ani, am cântat cover-uri în formaţia de muzică uşoară a liceului, apoi, din clasa a unsprezecea, a venit într-o clasă paralelă viitoarea mea colegă, Cornelia Gheorghiţă, aşa că am trecut la folk.

De ce folk?

Prin muzica folk m-am simţit mai „acasă“, în sensul că eu compuneam cântecele, apoi le armonizam amândouă pe voci, după care le cântam în spectacole. Momentele acelea, când repetam de nenumărate ori cântecul nou pentru a-l armoniza cu sufletele noastre, erau unice.

 

Iar prima compoziţie proprie când a avut loc şi ce a fost?

Primul cântec pe care l-am compus s-a numit „Acasă“. A fost o perioadă minunată, în care am descoperit plăcerea de a compune, de a crea, lucru care pur si simplu m-a cucerit. Aş vrea să amintesc faptul că, de la început, conducerea liceului – fostul L.I.I.A., acum „Elena Doamna“ din Galaţi – ne-a sprijinit toate încercările artistice. 

Nici nu mai ştiu de câte ori, când cântam în formaţia de muzică uşoară, am văzut cum iese fum din staţiile de amplificare, însă mereu ni s-au dat altele, pentru a putea face repetiţii. După ce am început să cânt folk, a fost mai simplu, deoarece aveam doar chitara acustică. Îi sunt infinit recunoscătoare domnului Gheorghe Lefter, directorul de atunci al liceului. Simt că activitatea artistică de succes din perioada liceului a fost temelia succesului de mai târziu. Nimeni nu ajunge în lumina marilor reflectoare fără nişte ani de ucenicie.

Cât a contat colaborarea cu Cornelia Gheorghiţă?

A contat mult! Aş vrea să-i mulţumesc Corneliei Gheorghiţă pentru că am mers un timp împreună pe poteca muzicii. Mă doare şi astăzi că, din motive personale, s-a mutat la Focşani, oraşul ei natal şi nu a continuat să cânte. Cred că eram unice în lumea folk de atunci. Mai era „Ecoul“, dar fetele din acel grup aveau alt stil, complet diferit de al nostru. Cu Cornelia comunic şi astăzi, suntem bune prietene.

Nica Zaharia şi Cornelia Gheorghiţă în concert la liceul unde învăţau FOTO Colecţia Nuţa Pruteanu

Debutul şi titularizarea în Cenaclul Flacăra

Cum ai reuşit să ajungi pe scena de la Cenaclul Flacăra, dincolo de faptul că ai o voce specială? Care a fost piesa de debut?

În anii liceului, luase fiinţă Cenaclul „Dunărea“ la Galaţi şi eram extrem de fericite să cântăm acolo. Aşadar, aveam nişte ani buni de experienţă. Am debutat la Cenaclul Flacăra în 1984, pe când eram elevă în clasa a douăsprezecea. Piesa de debut s-a numit „Floricica“. Era o compoziţie de-ale mele, pe versuri populare, culese de Vasile Alecsandri. 

Textul piesei Floricica cu autograful Corneliei Gheorghiţă FOTO Colecţia Nuţa Pruteanu

În fiecare oraş în care ajungea Cenaclul Flacăra li se oferea localnicilor talentaţi posibilitatea să urce pe scenă. Se făcea o preselecţie, apoi cei selectaţi intrau în spectacol. Aşa a fost şi cu noi. Ştiu că ne-au ascultat Ducu Bertzi şi Nuţu Olteanu. Îmi amintesc cum Nuţu Olteanu i-a zis lui Ducu: „Fetele cântă foarte bine“. După câteva minute, am urcat pe scenă, iar poetului Adrian Păunescu i-a plăcut atât de mult cum am cântat, încât a zis: „Din acest moment, aceste fete sunt membre titulare ale Cenaclului Flacăra“.

Şi cum aţi primit acest verdict?

Mărturisesc că nici nu mi-a trecut prin minte că vom fi luate la cenaclu. Exista doar un autocar cu care mergeau membrii titulari, iar oameni talentaţi erau în fiecare localitate în care se ajungea, aşa că trebuia musai să ai acea scânteie specială pentru a urca în acel autocar. Am mers, apoi, o săptămână cu Cenaclul. Eram, deodată, colegă cu nume mari, pe care le vedeam din copilărie la televizor: Valeriu Sterian, Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, trupele Voltaj, Pro Musica şi mulţi alţii. După o săptămână, ne-am întors la Galaţi pentru că aveam examenul de Bacalaureat şi examenul de admitere la facultate.

Cât de complicată era viaţa în Cenaclul Flacăra?

Cenaclul Flacăra era prima scenă folk a ţării şi era cel mai important show românesc live. În momentul când debutai acolo şi făceai faţă scenei, aveai succesul asigurat. Spectacolele ţineau de la opt ore în sus, ştiai când începea un spectacol, însă nu ştiai niciodată când se încheia. Mergeai la culcare în zori, iar a doua zi o luai de la capăt. Cam la trei săptămâni aveam o zi liberă, iar atunci era şedinţa de lucru. Dacă nu-ţi administrai bine ritmul veghe-somn, nu rezistai. Începeai să cânţi fals din cauza oboselii şi îţi era rău pur şi simplu. Ştiu că în momentul în care intram în pat, mă uitam la ceas şi ziceam: „E ora cinci dimineaţa. Cinci plus şapte fac doisprezece“ – aveam nevoie de şapte ore de somn ca să funcţionez. „La doisprezece mă trezesc.“

Nica Zaharia împreună cu câţiva colegi din „Flacăra” FOTO Colecţia personală

Aveai strategii? Un ritual?

Aveam o tehnică specială de „dezmeticire“. Camerele de hotel semănau toate între ele, deci era puţin probabil să recunosc locul dacă deschideam imediat ochii. De aceea, imediat cum mă trezeam, rămâneam cu ochii închişi şi rememoram unde am cântat cu o seară înainte, apoi drumul cu autocarul, apoi hotelul, după care ştiam: „Aha, sunt în oraşul cutare“. Abia după acest „ritual“ deschideam ochii.

Povestea gutuii galbene din geam

Cum a fost colaborarea cu Adrian Păunescu?

Poetul Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l odihnească! – era un munte de inteligenţă şi de energie. Ţinea în mână stadioane întregi, avea o charismă care mătura totul în cale, scria pe loc poezii de multe strofe la care nu mai corecta nici măcar o virgulă – am văzut asta de mai multe ori – şi eram în permanenţă uimită de câte putea să facă. El ne numea „colegi“ pe toţi.

Şi cum s-a născut „Galbenă gutuie“?

Cu „Galbenă gutuie“ a fost aşa: începuse un nou turneu al Cenaclului Flacăra, iar eu aveam câteva cântece noi, printre care şi „Colindul gutuii din geam“ – acesta este titlul original –, despre care i-am zis lui Adrian Păunescu, însă nu i le cântasem în cele câteva zile de la începutul turneului. Eram pe drum, în judeţul Bistriţa-Năsăud, îndreptându-ne spre Bistriţa, în aceeaşi maşină cu poetul Adrian Păunescu, Valeriu Penişoara şi cu Ducu Bertzi. La un moment dat, Adrian Păunescu mi-a zis să cânt şi eu unul dintre noile mele cântece. 

Am ales „Galbenă gutuie“. Imediat după ce am cântat, Adrian Păunescu s-a întors către mine, mi-a zâmbit şi a zis: „Bravo, Nicuţa, începi să urci!“. În aceeaşi zi, la spectacolul de pe stadionul din Bistriţa, am lansat acest cântec. După două zile, la Satu Mare, tot pe stadion, în timp ce cântam refrenul, Adrian Păunescu mi-a facut semn să tac pentru a asculta cum publicul învăţase refrenul atunci, în acele minute. Era doar începutul. 

Nica Zaharia în Cenaclul Flacăra şi pe scena teatrului din Galaţi FOTO Colecţia personală

De atunci, oriunde cânt, mi se cere şi „Galbenă gutuie“, indiferent de anotimp. Mi s-a zis că se cântă peste tot, că îl ştiu şi copiii de grădiniţă, că se cântă la nunţi şi botezuri şi că a intrat în folclorul naţional. Este copleşitor... Sunt şi acum recunoscătoare, ca în prima zi, când primul public a început să-l cânte. Sunt recunoscătoare şi fericită pentru că Dumnezeu mi-a dăruit inspiraţia să creez o linie melodică pentru această poezie, al cărei autor este poetul Adrian Păunescu.

„Aşa am încheiat relaţia mea cu teatrul“

Ai lucrat o vreme şi în teatru. De ce n-ai continuat?

Am lucrat la teatru doi ani, la operă-operetă. Mi-a plăcut enorm acolo! Am ajuns la Teatrul Muzical din Galaţi, prin concurs, după ce mi-a spus Aurel Moldoveanu, care era corist, că ar fi trei posturi libere. Tocmai participasem la Festivalul de muzică uşoară „Steaua Dunării“, unde am luat locul al treilea, dupa ce, iniţial, fusesem anunţată că am locul al doilea. Mergeam cu autobuzul spre Casa Sindicatelor, la repetiţii, când s-a întâmplat să fie în acel autobuz Aurel Moldoveanu. Ne cunoşteam. În urm[toarele două luni, Aurel m-a ajutat să mă pregatesc pentru concurs. Am intrat.

Nu te-a tentat Conservatorul?

Aş fi vrut să merg la Conservator, însă, cum absolvisem un liceu tehnologic, nu eram destul de pregătită, iar la Conservator erau locuri extrem de puţine înainte de 1989. Mi-ar fi trebuit cel puţin doi ani de pregătire cu mai mulţi profesori, iar eu nu-mi permiteam să plătesc atâţia bani. M-am orientat spre Filologie. Aşa am încheiat relaţia mea cu teatrul. Sincer, am avut momente în viaţă când am regretat că nu am rămas acolo.

La Revoluţia din ’89: „Am crezut că aud «Nu-i dreptate» şi am zis că o fi pierdut România vreun meci“

Cum ai ajuns să studiezi tocmai la Timişoara? A fost vorba despre un surogat de „miraj al Vestului“ sau un alt motiv?

La Timişoara am mers deoarece mi s-a părut cel mai frumos oraş mare al ţării. Nu a fost mirajul Vestului. Timisoara are un „ceva“ pe care nu-l pot defini nici acum. Poate arhitectura, poate multele parcuri, felul cum sunt aranjate străzile, oamenii mai calmi şi mai amabili decât în multe alte locuri din România, nu ştiu sigur.

Nica Zaharia pe scena Flacăra FOTO Arhiva personală

Revoluţia din Decembrie 1989 te-a prins la Timişoara. Cum a fost?

Eram studentă în anul al doilea, se apropia vacanţa de iarnă şi mă hotărâsem să rămân în Timişoara. Căminul se închidea pe timpul vacanţei, aşa că m-am înţeles cu Grigore Bujor Hariga – Hari, de la Pro Musica – şi soţia lui să stau într-un apartament nelocuit al familiei lor. Era 16 decembrie, seara, când am mers să văd apartamentul. La întoarcere, aşteptând troleibuzul, am auzit ceva scandări. Am crezut că aud „Nu-i dreptate“ şi am zis că o fi pierdut România vreun meci. De fapt, se scanda „Libertate!“.

O imagine apocaliptică

Şi ce-aţi făcut?

M-am hotărât să merg pe jos până la camin. Pe drum, am văzut mai multe panouri cu lozinci comuniste şi mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Aproape de cămin am văzut pe o alee două grupuri mari de bărbaţi, iar ulterior, pe la 1.00 noaptea, am auzit un grup mare de oameni scandând „Studenţi, veniţi cu noi!“ şi lozinci împotriva comunismului. Dimineaţă, la ora 7.00, s-a repetat povestea. După-amiază – era 17 decembrie – au scos tancurile pe stradă, iar imaginea mi se părea apocaliptică. 

Cum s-a făcut seară, am auzit sunetul primelor gloanţe. Nu înţelegeam cine foloseşte acele arme, îmi era imposibil să mă gândesc că armata ar putea trage în propriul popor. Toată noaptea s-a tras în oameni. A doua zi ne-au zis la universitate că putem pleca în vacanţă, deşi mai aveam cam o săptămână de şcoală. Eu am rămas în Timişoara şi m-aş fi putut număra printre cei căzuţi, deoarece se trăgea la întâmplare, peste tot. Au murit mulţi oameni. Păcat de vieţile lor tinere! 

Australia, România, Australia

De ce ai ales să emigrezi în Australia? Cum a fost primul tău contact cu „ţara cangurilor“?

După ce am absolvit facultatea, am rămas în Timişoara. Lucram ca asistent universitar, m-am căsătorit, iar fiica mea acolo s-a născut. Pe la sfârşitul anilor ’90, devenise o modă ca mulţi tineri să emigreze în Canada. Au plecat mulţi prieteni de-ai noştri, am vrut şi noi, însă meseria de cadru didactic nu avea mai nimic la punctaj. În schimb, Australia acorda multe puncte. Dar pentru limba engleză nu se dădea un simplu interviu, ci un examen parşiv, care ţinea toată ziua. Am luat un punctaj foarte bun. 

Nica Zaharia FOTO Arhiva personală

După doi ani, am primit cetăţenia australiană. A fost o ceremonie emoţionantă. Printre altele, ni s-a oferit câte un copac foarte mic în ghiveci, pentru a-l planta în pământ australian şi a prinde rădăcini aici. La început, am locuit la nişte prieteni până când am închiriat locuinţa noastră, prieteni care nu ne-au perceput chirie. A fost uşor să ne adaptăm. E o vorbă: „Omul se obişnuieşte repede cu binele“. Pentru a profesa aici, am făcut un masterat unde am studiat numai metodica, tehnici de predare care sunt destul de diferite faţă de România. Diploma pe care am obţinut-o îmi dă dreptul să predau în orice ţară din lume în care engleza este limbă oficială, lucru care îmi dă un sentiment de libertate extrem de plăcut.

După doar cinci ani ai renunţat la Australia pentru România. A fost dorul de casă?

A fost şi dorul de casă, însă s-a întâmplat într-un  context complex. Tocmai divorţasem şi am simţit nevoia să fiu aproape de rădăcini. Foarte important este că astfel i-am oferit fiicei mele nişte ani petrecuţi la ţară, ani care i-au îmbogăţit sufletul. I-am oferit sentimentul că are rădăcinile undeva. În plus, am participat la festivaluri şi gale folk, iar publicul şi-a reamintit de mine.

În 2013 te-ai întors din nou în Australia? A existat un motiv anume?

După nişte ani frumoşi în România, mi-am zis că e bine să-i ofer fiicei mele şansa la o educaţie care să meargă până la doctorat. În România zilelor noastre era şi este mai greu să-i oferi unui copil aşa ceva, când salariul este mic. Am avut norocul să avem de ales, fiind cetăţeni australieni. Ne-au găsit imediat în sistem, de parcă plecasem cu o zi mai înainte. În zona în care am locuit şi unde făceam cumpărăturile înainte, am găsit la multe magazine până şi aceleaşi vânzătoare, deşi trecuseră opt ani. 

Nica Zaharia FOTO Arhiva personală

Australia este o ţară fantastică. Totul este făcut astfel încât locuitorii să se simtă relaxaţi. De la pragurile uşilor, care nu sunt înălţate, pentru a nu te împiedica, până la zâmbetul tuturor funcţionarilor, care te salută ei întâi şi te întreabă ce mai faci. Ştii de ce cred eu că îi merge bine Australiei? Pentru că Guvernul are grijă de oameni, legile sunt respectate, iar corupţia este inexistentă. Fiica mea a avut o educatoare extraordinar de bună şi am suferit că n-am putut să-i dăruiesc măcar un buchet de flori, din recunoştinţă. Aici nu se face aşa ceva. Nu există bacşiş, „atenţie“, şpagă sau mită!

M-am înscris la Conservator aici

Cum mai merge relaţia de teamă-iubire cu scena? Cum percepi showbizul?

Cea mai recentă apariţie pe o scenă a fost acum câteva luni. Teama-iubirea funcţionează. M-am înscris la Conservator aici. E un vis în curs de împlinire. Ştii ce simt despre showbiz? Că sunt mai mult prezentă de când sunt aici, faţă de perioada din România, datorită reţelelor de socializare şi YouTube. Datorită internetului, distanţele s-au redus simţitor, ba chiar uneori am impresia că sunt prea mici faţă de nevoia mea de intimitate.

Mai are România vreo şansă să te ia înapoi?

Nu cred că ne vom mai întoarce definitiv în România. În vizită, da. Legătura cu România nu are cum să se întrerupă, deoarece este ţara mea natală, mă simt româncă şi atât timp cât sufletul meu se luminează când aude naiul lui Gheorghe Zamfir înseamnă că România trăieşte în fiinţa mea.

Nica Zaharia, în „rezumat”

Data şi locul naşterii: 1966, Galaţi

Studiile şi cariera:

A debutat pe scenă cu Cenaclul Dunărea din Galaţi, în timpul liceului, alături de focşăneanca Cornelia Gheorghiţă.

În anul 1984 a debutat în Cenaclul Flacăra cu piesa „Floricica“, o compoziţie proprie, pe versurile populare culese de Vasile Alecsandri. Cea mai cunoscută compoziţie a ei este „Colindul gutuii din geam“,  care a devenit un colind neconvenţional al românilor.

În perioada 1984-1985, a fost membru titular în Cenaclul Flacăra, prilej cu care a participat la sute de concerte. A cântat şi în corul profesionist al Teatrului Muzical din Galaţi.

A absolvit Facultatea de Litere din Timişoara, specializarea engleză-română.

În anul 2000, a emigrat în Australia, unde a urmat un master la Monash University, Melbourne.

În 2005 a revenit în România şi a lucrat ca profesor de engleză la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, ca bibliotecar în comuna Costache Negri (judeţul Galaţi), apoi ca profesor în 2011, în satul Telciu, judeţul Bistriţa. În paralel, a susţinut numeroase recitaluri la festivaluri folk.

În anul 2013 s-a reîntors în Australia (stat al cărei cetăţenean este din 2002), unde lucrează ca profesor de engleză. Cântă în continuare, cu orice prilej. 

Vă mai recomandăm şi:

Povestea de viaţă a Irinei, fiica lui Dem Rădulescu. Şi-a pierdut tatăl atunci când ea avea doar 13 ani

INTERVIU Delia: „Nu vreau să fiu artista poporului. Nu vreau să mă iubească toată lumea, să am totul, ca shaorma“

INTERVIU Marius Manole, actor: „Până la 36 de ani, n-am considerat că trebuie să mă implic civic“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: