FOTO Supravieţuitorii masacrului de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, decoraţi de ministrul de Interne. "În sfârşit, suntem şi noi băgaţi în seamă"
0
În acea baie de sânge de la aeroportul Otopeni au murit doi militari în termen din Vrancea, Ghinea Dorinel, din Focşani şi Jim Silvestru, din Panciu.
Ministrul de Interne Ion Marcel Vela a participat la o întâlnire cu 15 dintre supravieţuitorii masacrului de la aeroportul Otopeni, din 23 decembrie 1989, unde au murit nevinovaţi 40 de militari în termen de la unitatea de transmisiuni din Câmpina.
Printre cei 15 s-au aflat şi trei vrânceni, Marian Cojocariu, Simion Ene şi Gheorghe Marian, care au primit şi Brevetul de Supravieţuitor al masacrului din 23 decembrie şi Emblema de Onoare a Ministerului Afacerilor Interne.
"Am cunoscut nişte oameni greu încercaţi de viaţă, dar care sunt un model de demnitate pentru noi toţi. Oameni care au fost, în 1989, victime ale unor „scenarişti” bolnavi ce i-au secerat cu sânge rece pentru a-şi justifica faptele de după 23 decembrie. După acel masacru, supravieţuitorii au fost uitaţi de mai marii vremii până astăzi.Nu pot uita cuvintele lor: „în sfârşit, suntem băgaţi şi noi în seamă", la fel cum ei nu vor putea uita niciodată momentele carnagiului de la Otopeni, momente în care au fost răniţi şi şi-au văzut colegii şi prietenii ucişi", a scris ministrul de nterne pe pagina sa de Facebook.
Având în vedere că şase dintre supravieţuitori sunt cadre active ale Ministerului Afacerilor Interne, ministrul Ion Marcel Vela a decis să îi recompenseze pe aceştia prin acordarea unui spor la salariu, pentru o perioadă de şase luni.
Simion Ene, proaspăt pensionar, fost angajat al Jandarmeriei Vrancea, avea 18 ani în septembrie 1989 când a fost încorporat ca soldat în termen la unitatea de transmisiuni din Câmpina, care aparţinea trupelor de Securitate.
După doar trei luni de pregătire militară, avea să se trezească în vâltoarea evenimentelor din decembrie de la Bucureşti. „Am plecat 80 de militari, în trei camioane, cu destinaţia Aeroportul Otopeni, să apărăm zona. Eu eram în primul camion. Am fost opriţi la mai multe baraje, unde s-au schimbat parole, apoi, la câţiva metri de zona unde trebuia să ajungem a început iadul. Se trăgea în rafale de către militarii care apărau la momentul acela aeroportul. L-am auzit pe colegul de lângă mine spunându-mi că a fost împuşcat. L-am întrebat în ce zonă, iar el mi-a răspuns că în picior. De fapt glonţul i-a străpuns pieptul şi apoi a murit. Imediat o rafală mi-a retezat sacul de merinde. Am sărit din camion şi m-am adăpostit în prima fază sub roata camionului, dar când am văzut că se scurge benzină din rezervor m-am făcut una cu pământul, lângă o bordură nu mai înaltă de zece centimetri, care mie mi s-a părut imensă atunci. În jurul meu numai morţi, vaite, zgomot de gloanţe care ricoşau din stâlpi şi un puternic miros de pulbere ”, povesteşte despre clipele de groază focşăneanul.
În acea baie de sânge de la aeroportul Otopeni au murit doi militari în termen din Vrancea, Ghinea Dorinel, din Focşani şi Jim Silvestru, din Panciu.
Bărbatul îşi aminteşte că pentru un moment focul de arme s-a întrerupt, cerându-li-se să se ridice cu mâinile sus. Unii au făcut-o şi au fost ucişi, iar alţii, precum Simion Ene, s-au salvat. El a reuşit să se refugieze în pădurea din apropiere, unde a întâlnit alţi doi camarazi.
„Eu şi cei doi colegi ai mei, dintre care unul rănit în picior, am reuşit să ieşim la drumul naţional şi am dat peste un camion de armată remorcat, care mergea la Băneasa. Aici colegul rănit a fost urcat într-o salvare şi transportat la spital. Pentru mine şi comandantul de grupă avea să înceapă calvarul. Am fost legitimaţi la unitatea de transmisiuni de lângă podul Otopeni. Eu aveam documentele, însă colegul meu, în vâltoarea evenimentelor, nu le mai avea. Cum era negru la ten, nebărbierit de două zile şi cu părul creţ, deci profilul unui terorist, atât ne-a trebuit. Pentru mine în momentul acela s-a rupt filmul. Colegii mi-au spus ulterior că am fost bătuţi, dar din cauza panicii create nu mai ţin minte. M-am trezit câteva ore mai târziu în arest, mă dureau toate oasele şi nu ştiam de ce”,rememorează Simion Ene.
Acolo a trăit două zile de groază, fiind batjocorit de colegii săi soldaţi, care primeau informaţii false despre cei reţinuţi . Până şi la WC era condus cu arma la ceafă. Pe data de 25 aveau însă să se lămurească lucrurile, când unul dintre militarii de serviciu din unitatea unde erau reţinuţi „securiştii lui Ceauşescu” avea să-l recunoască în arest pe comandantul de grupă, cu care fusese coleg la transmisiuni.
La unitate l-a întâmpinat o cameră aproape goală. „A fost norocul nostru. Omul ăla şi-a dat practic seama că totul era o confuzie şi şi-a anunţat superiorii. Aşa am fost scoşi de acolo şi duşi la unitatea noastră de la Băneasa. A fost cumplit de dureros când am ajuns acolo. Majoritatea paturilor erau goale, pentru că mulţi din colegii noştri erau morţi, iar alţii răniţi la spital. Din primul camion, unde m-am aflat şi eu, 15 au murit, cinci au fost răniţi şi alţi cinci am supravieţuit. În acele evenimente mi-am pierdut prietenul, pe Laurenţiu Stroie din Bucureşti. L-am văzut murind. A fost groaznic când ne-am dus la morgă pentru recunoaştere”.
După efectuarea stagiului militar, Simion Ene s-a angajat ca pădurar (n.r. a absolvit Liceul Silvic), iar în 1993 a ales o situaţie materială mai stabilă, angajându-se în Jandarmerie. Nu a beneficiat de niciun avantaj de pe urma evenimentelor din decembrie 1989.
Se încarcă comentariile...
