Ce mărturii au rămas de la cronicarii români despre eclipsă. „Soarele au lipsit de rămăsese tava lui numai cât o seceră“

Ce mărturii au rămas de la cronicarii români despre eclipsă. „Soarele au lipsit de rămăsese tava lui numai cât o seceră“

Eclipsă de soare

Mărturii despre fenomenele astronomice au fost lăsate de cronicarii români din cele mai vechi timpuri, ei înşişi fiind martori la evenimente.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dacă în prezent există instrumente extrem de performante pentru observarea fenomenelor de pe cer, cum ar fi spre exemplu eclipsele de soare, iar pentru publicul larg medicii recomandă ochelarii speciali pentru „spionarea” lor, în trecut, din relatările lăsate de cronicari, aflăm că mulţi oameni şi-au pierdut vederea din pricina curiozităţii.

Prima consemnare a unei eclipse observate din România o avem de la cronicarul Miron Costin, care în "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace", cuprinzând fapte petrecute între anii 1594-1675,  descria o întâmplare dintr-o zi de vară.

"S-au întunecat soarele într-acel anu, la luna lui iunie, cu mare groaze, cât perise soarele cu puţin nu toată lumina, tocmai amiazazdi şi mulţi oameni, neştiindu a se feri de o întunecare ca aceia şi privind la soare multu, au pierdut vederea în toată viaţa lor", scria cronicarul Miron Costin (1633-1691).

Continuatorul său, Ion Neculce, descrie în "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la Ioan-vodă Mavrocordat" o altă eclipsă din anul 1699. "Atunce s-au făcut mare eclipsis, întunecare de soare, cât nu se vide om cu om. Întunecasa lumea în anul 7208 septemvrie, în doaospradzeci dzile (12 septembrie 1699), întru o dzi de marţi", consemnează Ion Neculce.

Şi cărturarul Dimitrie Cantemir a trăit pe viu, în primii ani după 1700, o astfel de experienţă observată de pe mare. "Eu, odată pre malul mării, în borta unii stânci lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare s-au facut, atât cât ochii a toată jiganiia închizându-sa şi fietecarea la culcuşul său ca de sara aşedzând-sa, singur eu, cu luminoşi ochi, toate malurile în sus şi în gios cutreieram. Eu, aşe nopţii nedejduindu-mă şi de nepriietin nicicum în grija purtând, spre latul mării câteva mile de la uscat m-am depărtat. Unde soarele din umbra lunii scăpând şi totdeauna radzele şi pre faţa pământului lovind, noaptea mea scurtatră şi dzua altora lungiră. Unde neprietinii miei cei vecinici, rândunelele, vadzându-mă, din toate părtile a mă bate şi în toate locurile a mă trage începură", scria Dimitrie Cantemir despre eclipsa de soare.

Alte relatări provin din secolul XIX şi au fost consemnate în o serie de cărţi bisericeşti din ţară.

"1804 ghenarie 29 de zile, la 8 ceasuri din zi, sâmbată spre duminică, ni s-au arata un semn de către marele şi preaputernicul ceresc împărat, adică soarele au lipsit de rămăsese tava lui numai cit o seceră. Şi au ţinut ca la două ceasuri si aşa şi-au venit iarăşi într-a lui fire, ca şi mai nainte, în zilele preaînaltatului domn Io Constantin Alexandru Ipsilante voevod, păstorind turma cea aleasă preasfinţitul mitropolit al Ungrovlahieie chiriu chir Dositei, ce au fost episcop si la Buzău”, scrie preotul Ion Răutescu în lucrarea „Mănăstirea Aninoasa”.

De altfel, cărţile bisericeşti vechi păstrate în arhive consemnează cele mai multe astfel de întâmplări. "Nu videam nici sa mâncam, ce au poruncit de au adus lumânări şi am şăzut la masa cu lumânări. Şi au început a întuneca di la 6 ceasuri; însă la al 7 ceas, ca 10 minute au fost întuneric, încât abia se vedea om cu om în casă; cari mulţi spun că n-au apucat aşa întunecare în veacurile de acum", arată o lucrare păstrată din 1816.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: