Uluitoarea aventură SF a unui dobrogean: „Am fost răpit de extratereştri“

Uluitoarea aventură SF a unui dobrogean: „Am fost răpit de extratereştri“

Extratereştrii, fiinţele supranaturale care încing imaginaţia pământenilor FOTO Arhivă Adevărul

Un caz extrem de bizar documentat de specialiştii Asociaţiei pentru Studierea Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate îl constituie experienţa unui dobrogean, artist plastic, care a trecut prin câteva întâlniri cu entităţi supranaturale ce l-au marcat definitiv.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dan Farcaş este preşedintele Asociaţiei pentru Studierea Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate (ASFAN), al cărei preşedinte fondator este Ion Hobana. Doctor în Matematici şi informatician, Farcaş a documentat personal cazul, pe care l-a relatat în exclusivitate pentru Adevărul Constanţa.

„În presa dedicată paranormalului au fost publicate şi câteva posibile răpiri din România. Cunosc un mic număr de cazuri pe care le-am examinat personal. Cel mai interesant este cel al lui S. C., cu care întâmplător chiar mă înrudesc prin alianţă; îl rezum mai jos pe baza discuţiilor avute cu el.

Născut în 1946 în Delta Dunării, a luat examenul de bacalaureat în 1968 şi a absolvit în 1975 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, facultatea de arte decorative, cu specializarea scenografie, profesie pe care a şi practicat-o un timp, în cinematografie. La ora actuală trăieşte în California.

Întrucât, după terminarea liceului în 1968, nu a reuşit la prima încercare de admitere la Institutul de Arte Plastice, a rămas în Constanţa pentru a-şi îmbunătăţi pregătirea.

Locuia în această perioadă cu chirie într-o cămăruţă separată, fără acces la instalaţii sanitare şi încălzită cu o sobiţă cu lemne. Într-o noapte de iarnă, pe la ora 22.00, înainte de a se culca, a ieşit câţiva paşi în curte să şi rezolve o mică necesitate. Era un strat de zăpadă de circa 20 de centimetri.

Dintr-o dată, curtea a fost luminată. Întorcând capul a văzut deasupra sa o sursă orbitoare. În clipa următoare a simţit că este ridicat de la sol, plutind tot mai sus. Nu se putea mişca dar vedea tot ce era în jur. În curţile alăturate, despărţite de garduri înalte, a văzut acareturi de care nu avea cunoştinţă şi, între altele, la unul dintre vecini, croitor de meserie, un automobil de epocă.

S-a văzut apoi într-o sală mare „luminată indirect”. Îşi amintea că pe margini erau grile, sugerând instalaţii de aer condiţionat, iar pe jos dale ca o tablă de şah. Auzea „telepatic” voci, venind de la 3-4 persoane, pe care însă nu le vedea. Părea să existe un sistem bizar de traducere, manifestat prin faptul că la fiecare cuvânt recepţionat simţea o durere ascuţită în ceafă, după care înţelegea sensul cuvântului.

A început un dialog cu aceste voci, încercând în acelaşi timp să urmărească atent locul în care se afla.

Primele întrebări pe care le-a pus au fost: „ce vreţi de la mine? de ce m-aţi adus aici?”. Răspunsul a fost „vrem să te testăm; am auzit că nu ai reuşit la admitere şi vrem să vedem de ce. Vrem să ne faci un model aici pe podea”. După aceasta, un soi de robot, cu şenile ca de cauciuc i-a adus, pe o platformă, nişte plăci subţiri, pătrate, cu latura cam de o jumătate de metru, cu partea de jos aderentă. Acelaşi robot le-a aşezat apoi pe podea, în poziţiile propuse de S.C.

Din păcate, plăcile aveau aveau doar patru culori, toate metalizate, între care galbene şi verzi. Nu se putea face din ele nicio combinaţie mai reuşită. A încercat să propună totuşi vreo două-trei modele. „Interesant”, au zis vocile, care l-au sfătuit însă ca să renunţe la pictură, pentru care se pregătea, şi să dea admitere la arte decorative. După aceasta „i-au dat drumul”.

Când şi-a revenit, era căzut cu faţa în zăpadă. Nu-şi amintea pe moment cele petrecute. Ţinea minte că ieşise în curte, dar acum era cu câţiva metri mai încolo de locul în care se oprise şi nu vedea urme de paşi care să arate cum a ajuns aici. Chiar dacă ninsese un pic între timp, aceste urme trebuiau să fie vizibile.

A revenit în cămăruţa lui. Nu ştia cât e ceasul, dar focul se stinsese demult, semn că puteau fi şi  câteva ore de când ieşise. Pe atunci nu fuma, nu punea gura pe băutură, iar de droguri nici nu se auzise. Deci nu înţelegea ce anume putea să se întâmple cu el. Încercând să-şi amintească, s-a reîntors să mai examineze urmele din zăpadă. Atunci i-au revenit în minte, treptat, detaliile răpirii.

Dimineaţa, încă se gândea că poate totul a fost doar un vis. Trecând însă, pe stradă, prin faţa vecinului, nu s-a putut abţine să nu privească peste gard, ceea ce nu făcuse niciodată. Acolo a zărit automobilul de epocă, exact cum şi-l amintea. S-a hotărât atunci, din nou pentru prima oară, să urce în pod, în casa gazdei sale, pentru a vedea şi mai bine curtea vecină. Şi din nou i s-au confirmat detaliile pe care le ţinea minte.

N-a avut curajul să povestească întâmplarea nimănui, de teamă să nu fie considerat nebun. Prima persoană căreia i s-a destăinuit a fost mama lui, pe care a vizitat-o cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Ea l-a ascultat, după care l-a avertizat că cei ce l-au răpit au fost diavoli, punându-l să jure că nu va mai spune întâmplarea aceasta nimănui. I-a povestit apoi că nu e pentru prima oară când trece printr-o asemenea silnicie.

Într-o zi de vară, pe când S. C. avea doar o lună sau două, mama lui prăşea în bostănăria bunicului, undeva în Delta Dunării, la marginea pădurii Letea. S.C. dormea într-un coş atânat de creanga unui copac, acoperit cu tifon împotriva insectelor. Ea venea din când în când să verifice că totul este în ordine. La un moment dat, a zărit în dreptul coşuleţului trei arătări negre (adică – şi-a spus – trei diavoli; că aveau şi coarne...), iar alături era şi un vehicul, un soi de pălărie mare aşezată pe trei picioare.

Mama s-a repezit către ei, dar o explozie de lumină a culcat-o la pământ. Când şi-a revenit, atât arătările cât şi copilul dispăruseră. Au urmat căutări, apoi reproşuri din partea bunicului, chiar şi acuze că ar fi omorât pruncul.

Peste câteva zile, timp în care mama a plâns fără oprire, într-o dimineaţă pe la ora 4-5, când ea mai dormea, bunicul a văzut „un foc coborând din cer”, iar când focul s-a stins, în locul acela era aşezată, sprijinită de pământ pe trei picioare, o mare pălărie şi nişte „scafandri” care au pus la loc coşul, de unde îl luaseră. Bunicul a strigat-o imediat pe mamă, dar între timp vizitatorii au dispărut. Amândoi au constatat că în coş copilul dormea liniştit, fără nicio urmă că ar fi păţit ceva neplăcut.

Urmând sfatul primit, S.C. a dat admitere la facultatea de arte decorative, unde a intrat, deşi, după cum spune, fuseseră doar 6 locuri şi vreo 200 de candidaţi.

Era poate în anul al treilea când a avut loc următoarea întâlnire. Pe atunci avea nişte venituri, recondiţionând picturi vechi, dând ore particulare de desen, dar şi făcând lucrări de zugrăvit sau faianţat, aşa că, deşi avea locuinţă la cămin, a închiriat şi o mansardă pe care o folosea ca atelier.

Într-o seară, când rămăsese aici, a auzit paşi suspecţi pe scări. De teamă, a baricadat uşa înainte de a se culca. S-a trezit însă nu peste mult timp şi a zărit o siluetă aşezată pe un scaun, nu departe de patul său. Părea să-l studieze. În prima clipă a crezut că e o fantomă. Apoi a văzut că purta o cască, precum cea de scafandru.

A urmat o nouă conversaţie telepatică, însoţită de aceleaşi înţepături în ceafă. La o primă întrebare a lui S.C. cum a reuşit să intre prin uşa baricadată, răspunsul a fost „asta nu e o problemă”. S.C. l-a rugat să-şi dea jos masca, dar apariţia a spus că nu poate din cauza „mediului pământean”, în primul rând a atmosferei. A precizat apoi: „noi suntem cunoştinţe vechi; ştim despre tine o mulţime de lucruri”. Nu cumva voi sunteţi cei ce m-aţi luat atunci din leagăn? a întrebat atunci S.C.

Vizitatorul a confirmat, adăugând că „ne interesează persoana ta”, „pentru experimente”; „oriunde te duci noi te găsim; eşti al nostru”.

Dar când a întrebat de ce a fost tocmai el, răspunsul a fost mai confuz. „A fost o întâmplare; de fapt aveam o altă ţintă, dar n-am mai găsit reperele locului pe care-l căutam. Atunci v-am găsit pe voi”. S.C., amintindu-şi afirmaţiile mamei, i-a spus apariţiei: „voi sunteţi diavoli!”. „Ce sunt diavolii?” a întrebat atunci vizitatorul. „Cei ce fac doar răul” a răspuns S.C. „A, da, voi aţi rămas tot la superstiţiile cele vechi”. S.C. a insistat: „totuşi, care-i scopul acestor vizite?”.

Explicaţiile primite în continuare au fost şi mai confuze. De fapt n-ar fi fost el unul dintre cei ce l-au răpit în Deltă, ci doar „îi reprezintă pe cei ce au fost acolo”. Ei toţi migrează şi Pământul e numai o escală. Cei ce trec pe aici transmit informaţii celor care urmează să vină. Nu prin radio, ci telepatic. Mai multe civilizaţii extraterestre migrează astfel şi la un moment dat şi pământenii vor trebui să facă la fel. „Voi sunteţi avantajaţi că sunteţi aproape de periferie (a Galaxiei? n.n.) şi nu în centru, de unde venim noi”. S.C. recunoaşte că fie unele cuvinte nu le înţelegea, fie nu erau traduse corespunzător...

S.C. spunea că nu fusese interesat până atunci de fenomenul OZN. Abia la vreo săptămână după această întâmplare a auzit că deasupra Bucureştiului fusese văzut un OZN. Au apărut şi articole de ziar cu imagini (n-ar fi exclus ca amintirile lui să se refere şi la cercul de OZN de la casa de cultură a studenţilor, cerc condus de Ion Hobana). S-a gândit atunci – nu cumva s-a întâlnit şi el cu un OZN?

S.C. a emigrat în toamna anului 1987, împreună cu soţia şi cei doi copii,  în California, unde trăieşte şi în prezent. Şi-a câştigat pâinea ca instalator bun la toate („handyman”), la dispoziţia câte unui bloc de locuinţe, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Pe la începutul anilor ’90, locuia la etajul al patrulea al unui edificiu de 15 etaje din San Diego.

Tocmai se întorsese extenuat de la o lucrare şi, fiind trecut de miezul nopţii, se pregătea de culcare – în încăperea în care stătea el singur, pentru a nu deranja familia la o eventuală chemare – când a văzut pe geam o lumină puternică. A ieşit pe balcon să vadă ce se întâmplă. În faţă era un garaj, pe acoperişul căruia fusese amenajat un teren de tenis. Aici se aşezase o farfurie zburătoare având o culoare care amintea de un camuflaj militar verde. De sub disc a ieşit o mică platformă rotundă pe care stăteau, în picioare, doi indivizi.

Apoi platforma s-a înălţat, aducându-i pe cei doi chiar spre balconul său. S.C. s-a retras imediat, urmărind ce se întâmplă. Cei doi au intrat de pe balcon în camera copiilor, apoi, din cameră în cameră, au ajuns şi la el.

S-a hotărât să simuleze că doarme adânc, dar încerca să-i observe. Cei doi aveau pe cap căşti transparente, în formă de glob, prin care se zărea un profil perfect uman. Purtau costume solzoase, unse cu un soi de ulei care mirosea „a ocean”. În prima clipă a crezut că era chiar pielea lor, dar apoi a văzut îmbinările fine ale unei croieli perfect mulate. Unul dintre cei doi purta un rucsac voluminos; celălalt, care părea să fie şef, sau doctor, avea legat de braţ un dispozitiv cu butoane. Apăsând pe unul, din dispozitiv a ieşit o tijă care îndrepta în jos fascicule subţiri de lumină verde.

S.C. făcea pe mortul, dar vizitatorii nu s-au lăsat păcăliţi. Au tras pătura de pe el, apoi l-au făcut să plutească, rigid, deasupra patului, fiind întors din când în când în jurul axului, „ca la rotisor”. Tija cu fasciculele luminoase era plimbată de-a lungul corpului său, iar în acest timp pe perete apăreau ondulaţii fără noimă, care însă pentru cei doi păreau pline de înţeles. Erau îngrijoraţi mai ales de rinichii săi şi de coloană. „E terminat; n-avem ce să-i mai facem” a zis şeful.

Adjunctul său a incercat să-l înduplece, să încerce ceva, sugerându-i „să sune staţia” de unde să-i transmită „mai multă putere”. În cele din urmă se pare că manevra a reuşit, întrucât cei doi s-au declarat mulţumiţi, după care au dispărut.

S.C. a mai văzut, prin geam, discul ridicându-se, înclinându-se pe o parte, ţâşnind apoi ca un fulger şi făcându-se nevăzut.

Imediat după aceea, pe terasă au apărut doi angajaţi de la paza clădirii, cercetând locul cu lanternele. S.C. s-a îmbrăcat iute şi a coborât la ei întrebându-i dacă au văzut obiectul. Aceştia nu păreau însă dispuşi să discute despre acest subiect.

A doua zi dimineaţa, fiica lui, atunci de 12-13 ani, i-a spus că a văzut în timpul nopţii doi bărbaţi intrând în cameră. La lumina ecranului calculatorului ei personal, care s-a aprins spontan, le-a putut vedea figurile şi faptul că o priveau pe ea şi pe fratele ei mai mic, după care au trecut în camera vecină. S.C. a liniştit-o că totul a fost doar un vis urât. Tot a doua zi, s-a anunţat la ştiri că în zonă a fost văzut un OZN. După acest incident, S.C. s-a simţit, pentru foarte mult timp, într-o formă excelentă, sănătos şi plin de energie, după ce înainte fusese tot timpul obosit şi epuizat.

A mai existat încă o întâlnire de care îşi amintea. S-a întâmplat nu mult timp după atentatul din 11 septembrie 2001 care a distrus turnurile gemene din New York. În plină zi, S.C. avea un moment de răgaz şi lucra la schiţele unei invenţii. Dintr-o dată a avut sentimentul că nu este singur, deşi nu vedea pe nimeni. A auzit în schimb o voce de bărbat, tradusă în minte la fel ca în precedentele întâlniri. „Vrei să construieşti o farfurie zburătoare? Încearcă modelul acesta...”.

A urmat o suită de sfaturi pe schiţele pe care le avea în faţă, ca şi unele privind principiile de funcţionare ale unui motor electric în stea, de un tip inedit, detaliile căruia a dorit însă, în mod firesc, să nu le divulge. A notat totul în nişte caiete şi speră încă să construiască un prototip.

A mai discutat cu această ocazie şi alte subiecte cu vizitatorul invizibil. Din câte a aflat de la el, extratereştrii nu cred într-un Dumnezeu de tipul celui din religiile monoteiste. Interlocutorul i-ar fi spus: „Voi aţi avut nevoie mereu de o instanţă supremă care să vă ocrotească”...

Despre viaţa omului pe Pământ s-a exprimat spunând: „E o etapă de evoluţie. Evoluţia se face în trepte. Nu există reîncarnare, ci doar o înregistrare...”. Când S.C. a întrebat, pe bună dreptate, cât ar trebui să creadă din toate câte i-a spus vizitatorul, acesta i-a răspuns derutant: „Asta nu este important nici pentru tine, nici pentru noi”.

Pe S. C. îl cunosc demult şi ştiu că nu-i stă în caracter să confabuleze. În plus, nu avea niciun motiv să inventeze această poveste. În timpul expunerii păţaniilor sale, făcea eforturi vizibile să precizeze detaliile de care-şi amintea, chiar dacă unele dintre ele nu erau semnificative ori nu se încadrau coerent în logica evenimentelor.

Câtă credibilitate putem acorda unui astfel de caz? Fără îndoială S.C. a fost subiectul unor întâmplări neobişnuite. Nu e sigur că toate detaliile relatate sunt autentice; ele puteau fi deformate atât de trecerea timpului, cât şi de fenomenul psihologic numit „amintiri paravan” prin care întâmplări neplăcute sunt înlocuite cu altele suportabile.

Ne mai putem întreba şi dacă nu au existat contaminări involuntare cu elemente care circulă în media, chiar dacă S.C. nu este un consumator declarat al istoriilor de acest tip. Nu s-a pus problema adâncirii investigaţiilor prin regresie hipnotică, toate detaliile fiind redate conştient. Dar, aşa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri, s-ar putea ca în realitate să fi existat şi alte întâlniri, de care S.C. nu-şi aminteşte.“

Vă mai recomandăm

Fenomenul OZN, la Constanţa. Cea mai interesantă relatare vine de la Aeroportul Mihail Kogălniceanu. Era în toamna anului 1988

Bărăganul, vizitat de un OZN. Povestea apariţiei misterioase din 23 august 1984 de la baza militară Alexeni

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările