De ce au fost botezaţi „cei răi“ domnitorii Alexandru al III-lea şi Mihnea Vodă. Istoric: Decapitau boieri, dar nu întotdeauna justificat

De ce au fost botezaţi „cei răi“ domnitorii Alexandru al III-lea şi Mihnea Vodă. Istoric: Decapitau boieri, dar nu întotdeauna justificat

Mihnea Vodă cel Rău

Istoria românilor este bogată în poveşti despre voievozi cărora contemporanii, cronicarii vremurilor şi apoi istoricii ori scriitorii le-au atribuit supranume menite să reflecte maniera lor de domnie. Astfel s-au conturat nume emblematice, precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Vlad Ţepeş, însă au fost şi domnitori care s-au ales cu apelativul de „cel rău“: Alexandru al III-lea şi Mihnea Vodă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoricul buzoian Eugen Marius Constantinescu ne explică de ce şi-au atras asemenea atribute doi voievozi care au avut perioade scurte la tron. În ambele cazuri, spune istoricul, dominanta perioadei lor de domnie au constituit-o cruzimea cu care îi pedepseau pe boieri, fără a avea un motiv just.
 
„Acest apelativ sau cognomen li s-a dat din cauza faptului că în decursul domniei lor, deşi nu foarte lungi, au decapitat nişte boieri. Din păcate, nu întotdeauna decapitările erau justificate. În situaţia în care, însă, un boier nu era judecat şi era decapitat doar ca o izbucnire a mâniei domnitorului evident că nu era acceptată măsura respectivă de către cei din jur. Pentru că s-au repetat asemenea situaţii şi într-un caz şi în celălalt s-a considerat că domnitorul este nedrept şi nu-şi exercită atribuţiile pe care i le conferă poziţia de domnitor”, a explicat istoricul Eugen Marius Constantinescu.

Au fost mai mulţi domnitori români care au dovedit cruzime, spune istoricul buzoian, însă numai cei doi s-au ales cu patronimul ”cel rău”  

”Aveau acest apelativ din timpul domniei lor. Se foloseşte chiar din timpul domniei lor iar cronicarii care scriu fie în vremea respectivă, fie după, consemenează aceste cognomene. În orice caz, cronicile care i-au consemnat i-au consemnat ca atare. Dacă voievodul era corect şi îşi exercita domnia aşa cum se cuvine era numit cel bun şi avem asemenea situaţii, sau era numit ca în cazurile acestea cel rău. Spre deosebire de această situaţie, la Ion Vodă cel Cumplit avem o cu totul altă problemă. El a fost numit cel cumplit pentru că era iute la mânie şi uneori a scurtat de cap direct cu mâna lui pe unii boieri trădători. Dar această chestiune nu a făcut-o niciodată împotriva unui boier nevinovat. Alt exemplu, Mircea Ciobanu, un exemplu la întâmplare, care într-o singură sesiune, să-i spunem, şi-a decapitat 49 de boieri”, a precizat profesorul buzoian (Foto jos).
 
 
Potrivit acestuia, în Evul Mediu, decapitarea era pedeapsa capitală poate cea mai uzitată. Erau descăpăţânaţi deopotrivă infractorii de rând şi reprezentanţi ai păturilor privilegiate, domnitorul fiind instanţa supremă căruia nimeni altcineva nu-i putea pune decizia la îndoială. Atunci când boierii erau vinovaţi de viclenie, de trădare faţă de domn, decapitarea era considerată măsură justificată a domnului. 
”Atunci când urca pe tron era uns cu mir, de regulă de către Patriarhul de la Constantinopol, care dacă era anunţat din vreme venea în teritoriu pentru a participa la înscăunare. Dacă nu, mitropolitul îl ungea cu mir. Prin această ungere, domnia venea de la Dumnezeu şi atunci toate atribuţiile domnitorului erau considerate ca atribuţii care i se cuveneau, pe care le putea exercita fără niciun fel de cenzură. Voievodul avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Sentinţele date de domn nu erau verificate pentru că nu era instanţă mai mare decât domnitorul. În momentul în care acesta dădea act de condamnare pentru fapte săvârşite împotriva unor reguli şi împotriva domnitorului tăierile de capete erau acceptate ca acte juridice”, a declarat Eugen Marius Constantinescu.

Cine a fost Alexandru al III-lea cel Rău

Alexandru cel Rău a a ocupat tronul Moldovei din iunie 1592 până în luna iulie a aceluiaşi an, apoi a fost domn în Ţara Românească din iulie 1592 până în septembrie 1593. A fost fiul lui Bogdan Lăpuşneanu şi nepotul lui Alexandru Lăpuşneanu. Unii istorici nu admit însă această descendenţă ci cred mai degrabă că era înrudit pe o altă filieră cu dinastia domnitoare a Moldovei. Asta, pentru că, dacă ar fi reală, argumentează ei, ar fi avut în acel an doar 8 sau 9 ani, ceea ce nu este confirmat de documentele epocii, întrucât era un om în toată firea.
 
Înainte să devină domn peste Moldova, apoi peste Valahia, Alexandru a dus o viaţă destrăbălată. A fost închis în insula Rhodos, unde îi fuseseră tăiate bucăţi din nas şi urechi. La Istanbul devenise prieten cu aga ienicerilor. Pentru domnia Moldovei plătise circa 900.000 de florini şi luase de soţie pe fosta nevastă a lui Petru vodă Cercel. Aceasta stătuse o vreme în haremul marelui vizir, care o oferise anterior lui Aron Vodă, dar care fiind însurat, o refuzase.
 
Alexandru a fost înscăunat mai întâi în Moldova, de către sultan, în locul lui Aron Vodă care fusese mazilit. Pentru că era ineficient în a-şi achita datoriile către creditori dar şi urmare a conflictului dintre susţinătorii celor doi, Aron Tiranul a fost pus din nou pe tronul Moldovei. Alexandru a fost transferat apoi ca o marionetă pe scaunul Ţării Româneşti, în iulie 1592, la Bucureşti ajungând abia pe 8 noiembrie 1592. Potrivit cronicilor, la înscăunare, i s-a cerut lui Alexandru să strângă banii necesari pentru peşcheşul ce trebuia adăugat la visteria sultanului, peşcheş de 100 de poveri de aspri.
 
 
Maniera în care a domnit Alexandru a fost redată foarte bine de către cronicarul Baltasar Walther: ”puţină bunăvoinţă faţă de supuşi (…) contractase multe datorii cu neputinţă de a fi răbdate, preţuite cam la 10 poveri de aur. Pe lângă aceasta, adusese o aşa mare mulţime de turci chiar în aceea ţară şi până atunci destul de crunt lovită încât încercau să şi-o uzurpe ca pe o provincie ocupată definitiv; să asuprească cu noi feluri de jafuri şi cu o cruzime mai mult decât tiranică (…) cu cele mai mari silnicii pe locuitorii cu totul apăsaţi”. (Dan Simonescu, ”Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane”). 
 
Supranumele “cel Rău” l-a primit din cauza modului în care se purta cu toţi supuşii lui, manieră care a fost reflectată de cronicarii vremii: “tiran neîntrecut şi om fără milă, despre care se spune că de câte ori ieşea la câmp nu uita niciodată să taie câte un boier. Tăiat-a odată acasă, în ţară, şaptezeci şi cinci de boieri. aşa se spune”, scria cronicarul Szamosközy în însemnările lui privitoare la români, evocate de Ioachim Crăciun.
 
Un episod important al domniei lui Alexandru cel Rău l-a vizat pe Mihai Viteazul, atunci mare ban al Craiovei, căruia domnitorul i-a trasat pedeapsa decapitării şi să jure că nu este fecior de domn.  În cele din urmă, Mihai a fost nevoit să fugă în Transilvania, la curtea lui Sigismund Bathory, apoi în Constantinopol, la unchiul său Andronic Cantacuzino, fratele mamei sale, Teodora Cantacuzino.
 
”A fost considerat un domnitor rău pentru că alături de alte comportamente ale caracterului său a fost şi încercarea de a-l tăia chiar pe succesorul său la tron. Este vorba despre Mihai Viteazul, care era o personalitate la vremea aceea. Atunci nu era numit Mihai Viteazul, era doar Mihai, care era mare negustor. Era o personalitate aşa de puternică încât călăul a aruncat securea şi a spus că el nu poate decapita asemenea om”, a declarat istoricul Eugen Marius Constantinescu. 
 
 
Pentru că a domnit ca un tiran, ucigând o serie de boieri consideraţi complotişti, măsurile dure de colectare a birurilor, precum şi aducerea în Sfatul Domnesc a unor elemente greceşti, au generat dorinţa boierilor de a-l înlătura.
 
Unii dintre aceştia au mers la Poartă pentru a cere înlocuirea lui cu banul Mihai Pătraşcu. Mazilirea s-a produs în toamna anului 1593. Un agă l-a ridicat şi l-a dus la Istanbul, în faţa sultanului Murad al III-lea, care a exclamat că : „a avut loc acolo gâlceavă între tine şi ieniceri supuşii mei. Deoarece prin această faptă ai făcut nu numai să se hainească unii din oştile de ieniceri ci ai distrus şi ceata ienicerească, ai fost îndepărtat din voievodat” (Hurmuzaki, III, p. 457).
 
O parte pozitivă a domniei lui Alexandru cel Rău a reprezentat-o subvenţionarea construcţiei Mânăstirii Prodomos, de la muntele Sinai.
 

Mihnea a reuşit într-un timp scurt să-şi câştige supranumele de "cel Rău" 

Mihnea cel Rău, fiu natural al lui Vlad Ţepeş cu Jusztina Szilágyi, conceput înainte de căsătoria cu Ilona Nelipic, o rudă a regelui maghiar Matei Corvin, a domnit în Ţara Românească între anii 1508 şi 1509. A ocupat tronul cu ajutorul turcilor, având iniţial sprijinul tuturor boierilor, după cum afirma într-o scrisoare către sibieni. 
 
Personalitatea domnitorului Mihnea cel Rău a fost puternic influenţată de instincte precum setea de putere absolută, cruzime sau teama de rivali. Era dornic de avere, iar pentru un domnitor cu un comportament tarat cea mai simplă metodă să adune avuţii era să-i acuze de trădare pe boierii bogaţi, să-i execute şi să le confişte averea. Un alt viciu care i-a fost atribuit de cronicari domnitorului Mihnea a fost desfrâul. Abuza de funcţia sa "şi să culca cu toate jupânesele şi cu fetele boierilor înaintea ochilor lor".
„Apucând domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pielea oii şi îşi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul, iar arcul şi-l încordă şi găti săgeţi de săgeta, şi sabia şi-o fulgera, şi mâna şi-o întărea spre răni, şi prinse pre toţi boierii cei mari şi aleşi, muncindu-i cu multe munci cumplite şi le lua toată avuţia, şi se culca cu jupânesele lor şi cu fetele lor înaintea ochilor lor. Unora le-a tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-a spânzurat şi pre alţii i-a înecat; iar el se îmbogăţea şi creştea ca chedrul până la cer şi-şi împlinea toată voia sa...”, scria călugărul Gavril Protul, cronicar al vremii, unul dintre cei mai aprigi duşmani ai lui Mihnea.
Informaţii despre profilul voievodului ne-au fost transmise de Alexandru Odobescu, în nuvela sa istorică ”Mihnea Vodă cel Rău”. Încă de la începutul lucrării, domnitorul ne-a fost descris ca: „om matur şi vârtos”, cu „faţa păroasă şi posomorâtă”, „ochii arzoi şi-ncruntaţi”, trăsături din care se poate deduce „străşnicia caracterului său”. Ulterior, autorul ne-a lăsat indicii şi despre însuşirile definitorii, precum cruzimea sau orgoliul.
 
”De atunci înainte tiranul, lepădând orice văl de făţărie, începu a face răutăţile pe faţă. Pe boieri îi omora; avuţiile le lua; soţiile şi fiicele le necinstea; dăjdii multe punea asupra ţării. (...) În urma plecării mitropolitului, el silui pe o nepoată a lui, şi fratele acesteia, un sârb anume Dumitru Iacşăg, îşi scăpă zilele fugind în Ardeal, unde aşteptă ceasul răzbunării. Se vede dar că Mihnea urma viaţa sa de desfrânare atât cu jupaniţele boierilor curteni, cât şi cu femeile de pe afară, şi toate aceste se petreceau sub ochii Doamnei Smarande, care, stăruind toată ziua la furcă şi la război, la cămară şi la jicniţă, păzind praznicele şi posturile, spovedindu-se şi făcând mereu la mătănii, trecea toate cu vederea şi trăia o viaţă de găzdoaie harnică şi de bună creştină, (Mihnea Vodă cel Rău, Al. Odobescu) .
 

A fost botezat „cel Rău” de către rivalii săi, din familia Craioveştilor

Voievodul Mihnea a dus o politică autoritară în dauna marii boierimi, clasă socială pe care a terorizat-o, surse istorice vorbind de atrocităţi fără seamăn „prinse pre toţi boiarii cei mari şi aleşi şi-i muncii cu munci […], şi le luo toată avuţia”. 
 
Pentru că nu mai suportau tirania domnului, boierii Craioveşti au fugit, în septembrie 1509, la sud de Dunăre lăsând averile pradă furiei acestuia. Au reuşit să obţină domnia pentru pretendentul lor, Vlad cel Tânăr, cu sprijinul lui Mehmed beg, care le-a pus la dispoziţie  o armată cu ajutorul căreia să-l alunge pe Mihnea. 

 
Simţind ameninţarea, Mihnea i-a lăsat tronul fiului său, Mircea, în octombrie 1509, rămânând în ţară până în ianuarie 1510, când Craioveştii, împreună cu armata otomană, au trecut Dunărea. S-a stabilit la Sibiu, unde a fost înjungjiat pe treptele Bisericii Parohiale din Sibiu, la data de 12 martie 1510. 
 
”Este pedepsit de viteazul Dumitru Iacşici, pre carele trimisese Dumnezeu ca şi pre sfântul mucenic Mercurie asupra păgânului Iulian, şi ca pre sfeti Nestor de au ucis pre Liia, cu ruga lui sfeti Dimitrie”. „Aşa şi acest Dumitru Iacşici, pentru ruga lui sfeti Nifon, au rănit şi au omorât pre urâtul muncitor, pre Mihnea, şi stătu ca Fineas în Ţara Madiamului pentru ovrei şi fură lucrurile lui pre îngăduinţă. Aşa şi acest Dumitru stătu şi fu pre îngăduinţa tuturor. Şi să opri războiul şi dobândi laudă”, după cum este relatat episodul morţii lui Mihnea în Letopiseţul Cantacuzinesc.
 
Pentru că trecuse la catolicism, Mihnea cel Rău a fost înmormântat în biserica parohială a saşilor, cea lângă care a fost ucis.
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: