Brăila, pământ "sărutat" de trei ape: Dunărea, care-i dăruieşte mica deltă, Buzăul ce-i străbate nord-vestul şi Siretul ce-i aşterne câmpie spre Galaţi (FOTO)

Acum, la Brăila, Dunărea a depăşit cota de inundaţii. FOTO: N.Butnaru

Numele şi renumele Brăilei sunt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Până şi legenda "La noi la Brăila, la tanti Elvira" s-a născut datorită Dunării. Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s-au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna "fierbe" sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pământurile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi râurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului.

Dunărea impune în teritoriu câmpia în partea vestică şi Balta Brăilei, în partea de est. Râurile delimitează subunităţile în cadrul câmpiei şi în lungul lor se formează lunci.

La Brăila, Dunărea a creat a doua deltă a României, o bijuterie a naturii, Parcul Natural Balta Mică, declarat rezervaţie şi care vine puternic din urmă şi vrea să se înscrie pe harta turistică a ţării.

A doua deltă a României, material de Nicoleta Butnaru

Oferta turistică din rezervaţie include 16 trasee, o sumedenie de variante de camping şi şansa de a vedea cuibul vulturului codalb sau ascunzătorile lui Terente. Chiar dacă unii spun că acestea n-ar mai arăta la fel ca pe vremea banditului, merită să vedeţi peisajul luxuriant, îmbrăcat în straie argintii de apă de dimineaţa sau roşcat, cochetând cu soarele, la amiază.

La numai patru kilometri de oraş se află cea de-a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000. 

Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpânirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergând cu vaporaşul sau cu şalupa până la Chiriloaia, un drum nu costă mai mult de 15 lei de persoană. 

Apoi, rangerii îl pot ghida, cu barca cu vâsle, prin încrengătura de vegetaţie luxuriantă, pentru a vedea o parte dintre cele 260 de specii de păsări rare, cuibul vulturului codalb, una dintre cele mai mari păsări din lume (având o anvergură a aripilor de 2,5 metri) sau, de ce nu, una dintre ascunzătorile banditului Terente.

„Zona este de o frumuseţe aparte. E chiar mai frumos decât în Delta Dunării. Am fost într-o primăvară-vară şi am văzut coloniile de cormorani, un spectacol inedit. Erau şi nuferii galbeni în floare. Mi-a plăcut mult şi cred că, acum, dacă sunt şi locuri de cazare, voi mai merge", ne-a povestit Mihai Iordache.

Principala intrare în Insula Mică a Brăilei care, atenţie, nu este în întregime zonă protejată, deci pe alocuri se poate şi pescui, este podul rutier Giurgeni-Vadu Oii, situat pe DN 2A (fostul E60), Bucureşti-Constanţa.

„Unul dintre punctele tari este faptul că accesibilitatea în zonă e mai bună decât cea în Deltă. Zona însă este ameninţată de braconaj piscicol şi pescuit sportiv excesiv, de aceea supraveghem cu mare atenţie ceea ce se întâmplă aici. Avem 12 pensiuni agroturistice în mai multe localităţi", ne spunea Radu Moisei, fostul director al rezervaţiei. 

În zonă au fost stabilite deja 16 trasee turistice, iar mulţi dintre potentaţii vremii intenţionează să investească aici. 

„Am cumpărat deja 2000 de metri pătraţi în zona Mănuşoaia şi intenţionez să fac aici un port turistic, un loc din care turiştii să poată vizita Balta Mică a Brăilei, să poată pescui - acolo unde este permis - iar aceia care nu au actele necesare pentru a pescui vor obţine permisul în doar câteva ore, prin intermediul nostru", spunea Camelia Potec, cu prilejul inaugurării unui hotel plutitor la malul Dunării. 

Şi oportunităţi sunt pentru toată lumea. O confirmă investitorii din zonă.

„Mai sunt 5000 de metri pătraţi de vânzare în zonă. Se aşteaptă investitori", adăuga şi Grigore Potec, tatăl înotătoarei.

La „Chiriloaia"

Chiriloaia este colonia cea mai apreciată de turişti. După un drum de nici jumătate de oră pe Dunăre, cu vaporul, se ajunge în Baltă, iar după parcurgerea unui traseu de nici 500 de metri, turiştii ajung în punctul din care pot lua drumul Chiriloaiei, obligatoriu cu barca. După o plimbare printr-un tunel de stuf şi vegetaţie luxuriantă, se ajunge pe Lacul Chiriloaia. Colonia este stăpânită de cormoranii ce-şi apără teritoriul ţipând sălbatic şi regurgitând peştele. Tot aici, pot fi ascultate privighetoarea, pitulicea, piţigoiul, ghionoaia, cinteza, lăstunul, stârcul cenuşiu, lopătarul, egreta mare, egreta mică, lişiţa, lebăda şi multe alte specii. 

Şi ascunzătorile lui Terente există, mici cuiburi din stuf şi papură, pe care rangerii le-au însemnat ca atare: „ascunzătoarea 1"... Legenda spune că, urmărit de poteră, Terente - cel mai de temut tâlhar pe care l-a avut Brăila vreodată - se ascundea aici, iar copiii îi aduceau mâncare cu barca, fiindcă îl îndrăgeau graţie puterii lui. Anul trecut, un bătrân de 90 de ani, din Tichileşti, ne povestea cum, la 10 ani, îşi însoţea tatăl în Baltă pentru a-i lăsa mâncare lui Terente, printre sălcii.

Preţuri şi trasee

Un traseu turistic de 3 ore, pentru cinci persoane costă 250 de lei: Baza Nautică cu ambarcaţiunea rapidă cu motor, traseul fiind: Gura privalului Hogioaia (Insula Fundu Mare) - Lacul Chiriloaia şi retur. Ghidul vă va arăta locurile cu cei mai frumoşi nuferi, ascunzătorile lui Terente, dar şi locurile de hrănire ale diverselor specii de păsări la colonia de pe Lacul Chiriloaia. 

Varianta de 5 ore, are un preţ de 320 de lei şi are în plus faţă de prima deplasarea la privalul Dârnea şi retur, cu urmărirea ecosistemelor acvatice şi terestre din turnul de observaţie de la prival. 

Ultima variantă este de 7 ore şi costă 380 de lei, fiind o continuare a celei de cinci ore astfel: deplasare de la privalul Dârnea la observatorul de pe iezeru lui Stan şi retur, cu urmărirea vulturilor codalbi pe Lacul Misăilă. 

Repere

Teritoriul situat la vest de Dunăre, reprezintă cea mai mare parte din întinderea judeţului. Pe această întindere, relieful de câmpie este, în general, neted, întrerupt de movile, văi şi lacuri. Râurile care delimitează această zona sunt Siretul, Buzăul şi Călmăţuiul.

Siretul curge în partea de nord a judeţului, formând o câmpie joasă ce se lărgeşte în partea de vest, unde atinge o lăţime de aproape 20 de km la confluenţa cu Buzăul.

Această unitate, numită Câmpia Siretului Inferior este cea mai joasă câmpie a ţării, având, în partea vestică înălţimi foarte joase.

Buzăul curge în partea de nord-vest a judeţului, printr-o luncă joasă, numită Câmpia Buzăului. Aceasta se prezintă ca un culoar nisipos, larg de 3-5 km, pe care Buzăul a creat multe grinduri şi albii părăsite.

Călmăţuiul curge în partea de sud a judeţului şi formează, în lungul său, o câmpie nisipoasă, care face parte din Bărăganul Ialomiţei. Aceasta este mai înalta decat luncile formate în lungul Siretului şi al Buzăului şi cuprinde în sud Câmpul Mohreanu, unde se află cele mai mari înălţimi din judeţ (60 m) şi Câmpia Roşiori, cu nisipuri cultivate.

În partea centrală a judeţului, între Lunca Dunării, a Siretului a Buzăului şi a Călmăţuiul se desfăşoară Câmpia Brăilei. În partea centrală a acesteia există o zona mai joasă, ca o vale seacă, largă de aproape 3 km, în care se presupune ca ar fi curs în vremuri îndepărtate un braţ al Dunării. Această vale, care mai este numită şi Burduful Iancăi, desparte Câmpia Brăilei în doua sectoare.

Insula Mare a Brăilei

Balta Brăilei, în estul judeţului, este teritoriul cuprins între cele doua braţe principale ale Dunării. Ea începe de la bifurcaţia Dunării de la nord de Giurgeni şi se desfaşoarâ până la confluenţa celor două braţe în aval de Brăila. Acest teritoriu foarte jos a fost candva mlăştinos, asemănător cu Delta Dunării. În secolul trecut, el a fost desecat, indiguit şi transformat într-un uscat care poartă numele de Insula Mare a Brăilei.

Insula Mare a Brăilei are o lungime medie de 60 de km şi o lătime de până la 20 de km. După desecare, ea a devenit teren agricol, dar pentru transformarea băltii în uscat a fost necesară o luptă aprigă cu apele Dunării. Astfel, au fost înalţate diguri pe o lungime totală de 117 km, a fost pompată apa din interior şi au fost construite canale de irigaţii. Insula a devenit unul dintre cele mai productive terenuri agricole din ţară, dar peisajul natural a fost înlocuit cu unul artificial, mediul a fost modificat în profunzime, iar istoria acestei transformări este marcată de chinuri şi nedreptăţi.

În braţul vestic al Dunării, apele se despletesc în mai multe cursuri secundare, ce închid, în interior, un teritoriu inundabil, cunoscut sub numele de Insula Mică a Brăilei.

Insula Mică a Brăilei ocupă o suprafaţă mult mai restrânsă decât Insula Mare, desfaşurându-se între cursul principal şi braţele Dunării, de la bifurcaţia Giurgeni-Vadu Oii şi până la sud de Braila, la confluenţa braţului Cravia cu Dunărea. Insula Mica păstrează peisajul natural, care este foarte asemănător cu Delta Dunării şi este protejat, arealul fiind declarat parc natural.

Zeu antic şi de temut, „drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Dunăre, numele tău, un material de Cristian Franţ

Fie că l-au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l-au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându-se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare.

Cunoscut pentru prima dată sub numele  de Mataes, râu norocos, a căpătat de-a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându-i Phison, iar grecii Istros. Romanii l-au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră.

În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de-a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii. Pentru locuitorii din preajma sa, Dunărea a reprezentat o sursă de hrană, o cale de transport şi comunicaţie şi nu în ultimul rând un loc favorabil habitatului.

Dunărea la Bazias şi în Caraş Severin

„Alături de poporul nostru, multe alte popoare, din antichitate şi până în timpurile moderne, au căutat să folosească facilităţile şi oportunităţile oferite navigaţiei şi comerţului de spaţiul românesc al Dunării. Legenda spune că însuşi zeul egiptean Osiris, în peregrinările sale prin lume, a ajuns cu circa 12 milenii în urmă şi la Dunăre, atribuindu-i numele de Istros sau Ister. Istoricul grec Herodot menţionează expediţia de la 3712 î.H a faraonului Sessostris cel Mare care, urcând pe Istros, a supus locuitorii de pe ambele maluri, înfiinţând colonii egiptene. Mai târziu, fenicienii renumiţi prin destoinicia lor în construcţia corăbiilor şi arta navigaţiei, au pătruns în amonte de fluviul Phison, cum numeau ei Istrul, făcând un intens comerţ cu populaţiile riverane“, sintetizează Gheorghe Bărbănţan.

Bazinul hidrografic are o suprafaţă de 817 mii km2, din care 221,7 mii km2 (27%) pe teritoriul României. Izvorăşte din M-ţii Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg şi Brigach care au confluenţa la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porţiune, graniţa cu Ungaria. După ce separă M-ţii Borzsöny de M-ţii Pilis prin defileul Porţile Višegrád-ului la N Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează graniţa dintre Croaţia şi Serbia şi intră în România la Baziaş. În continuare, face graniţă cu Serbia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localităţii Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confluenţa cu Prutul, Dunărea curge numai pe teritoriul României, iar de aici până la gura braţului Chilia, formează graniţa cu Rep. Moldova şi Ucraina.

Sectorul inferior, românesc (de la Baziaş până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpaţii, având, pe o porţiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanţi calcaroşi abrupţi. Regimul hidrologic al Dunării este complex. Anual Dunărea aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m3/s şi 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porţiuni îngheaţă, în iernile aspre. Are peste 300 de afluenţi, dintre care cei mai importanţi sunt: Inn, Morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiş, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Siret, Prut. Porturi principale: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Galaţi, Tulcea.

Buzăul,o poveste cu sfinţi, un material de Iulian Bunilă

Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a derivat actuala denumire, Buzău, apare într-o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor.

Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). 

Despre originea numelui, există mai multe ipoteze lansate de-a lungul vremii de istorici. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac Buzes, la care s-a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin). 

”Nicolae Iorga spunea că râul a dat numele oraşului şi că e de origine slavă. Constantin Dominte credea că e de origine dacică, Vasile Pârvan spunea că provine din tracicul Buzes iar Ioan I. Russu, că ar proveni din albaneză. Nu există o ipoteză unică privitoare la sursa numelui râului Buzău”, ne-a declarat istoricul Valeriu Nicolescu.

Despre râu s-a vorbit prima oară într-o epistolă bisericească

Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a râului Buzău apare într-o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfântului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfântul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pământeşti ale martirului Sava.

Sfântul Sava de la Buzău mai este numit şi „Sava Gotul”, deoarece în actul său martiric se arăta că el era socotit „got de neam”, în vremea aceea Dacia fiind stăpânită de o ceată de goţi migratori. Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334 e.n., într-un sat din zona Buzăului, nu departe de râul Buzău, pe atunci numit „Mousaios”, într-o familie de creştini. Sfântul Sava l-a avut drept duhovnic pe preotul din localitate, numit Sansalas, el fiind apropiat însă şi de preotul Gutticas, dintr-o localitate învecinată.

În perioada anilor 369-372, regele got Athanaric a dezlănţuit o cumplită prigoană asupra creştinilor, în special în regiunile stăpânite de goţi. În apropierea sărbătorii Învierii Domnului, în anul 372, deoarece preotul lui duhovnic era plecat din localitate, Sfântul Sava şi-a îndreptat paşii spre biserica unde slujea preotul Gutticas. Pe drum însă, un bărbat luminos la chip l-a îndemnat să se întoarcă în localitate, căci preotul Sansalas se întorsese şi el. Neascultând de cuvântul străinului, Sava a fost învăluit de un vânt puternic, motiv pentru care, înfricoşându-se, s-a întors acasă.

În noaptea celei de a treia zi de Înviere, păgânul Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, a năvalit în sat. Printre creştinii capturaţi, erau Sansalas şi Sava, pe care i-a şi muncit mai mult decât pe toţi ceilalţi. Târându-i pe pământ, prin lemne ascuţite şi prin pietre, păgânii aşteptau ca aceia să moară.

Văzând că Sfântul Sava rămânea nevătămat, orbiţi de mânie, l-au răstignit pe două osii mari şi l-au aruncat la pământ. În ascuns, o femeie creştină l-a dezlegat pe sfânt, însă acesta a rămas în acelaşi loc, nefugind. Furioşi, păgânii l-au luat pe sfânt şi l-au spânzurat de o grindă, obligându-l să mănânce jertfe idoleşti. Batjocorindu-i pe zeii cei necuraţi, un slujitor păgân a aruncat în sfânt cu un drug de fier. 

Apoi, păgânul Atharid a poruncit ca preotul Sansalas să rămână legat, iar Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios. Fiind speriaţi de minunile văzute, slujitorii păgânului au vrut să-l elibereze pe Sfântul Sava, însă acesta i-a rugat să îndeplinească ce li s-a cerut. Atunci, ei i-au legat de gât un lemn mare şi l-au aruncat spre înecare. După ce a murit, păgânii i-au scos trupul din apă şi l-au lăsat pe mal. Venind creştinii, au luat cu evlavie trupul mucenicului şi l-au îngropat pe ascuns.

Sfântul Sava a murit la vârsta de numai 38 de ani, în ziua de 12 aprilie 372. Sfântul Vasile cel Mare a cerut guvernatorului provinciei Sciţia, Iulius Soarnus, să trimită în Capadocia trupul Sfântului Sava, prin câţiva bărbaţi vrednici de încredere. Într-o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirma primirea nepreţuitului dar. Sfintele Moaşte au fost însoţite şi de o scrisoare a Episcopului Bretanion al Tomisului, în care era descris martiriul Sfântului Sava. (Sursa: crestinortodox.ro)

Nume de domnitori şi preşedinţi, în istoria râului Buzău

Râul Buzău este sfinţit în fiecare an, de Bobotează, printr-un ceremonial la care participă de fiecare dată sute de enoriaşi ai Catedralei Sfântul Sava şi numeroşi preoţi. Festivităţile religioase au scopul de a domoli apele agitate ale râului care le-au produs multe rele, de-a lungul anilor, comunităţilor aflate de o parte şi de alta a albiei. 

Ultimul mare prăpăd adus de apa Buzăului s-a întâmplat în 2005, când o viitură de amploare istorică a rupt un picior al podului de la Mărăcineni, ducând la prăbuşirea acestuia şi ruperea legăturii rutiere între Muntenia şi Moldova timp de aproape o jumătate de an. Scriitorul Dorin Ivan a dedicat o carte evenimentului, în care alături de capitole despre desele vizite ale preşedintelui Traian Băsescu pe şantierul de la piciorul podului rupt de ape, a făcut loc şi câtorva pasaje din istoria râului. 

”Apele mari deveneau peste noapte o stavilă de netrecut. Au fost suficiente câteva exemple ca râul Buzău să ajungă poveste din Balcani până în Polonia şi Ucraina. În 1728, domnitorul Nicolae Mavrocordat călătora spre Ismail, dar şi-a întrerupt brusc călătoria la Buzău. N-a reuşit să treacă vadul şi a rămas blocat mai multe zile la rând de apele învolburate ale râului. (...) În 1848, Nicolae Bălcescu n-a putut trece în Moldova, pentru a pregăti revoluţia, mai multe zile la rând, din cauza apelor învolburate. A stat cinci zile la Palatul Episcopal din Buzău, ocazie cu care a studiat arhivele şi a enunţat celebrele teze ale Revoluţiei Paşoptiste. Se spune că adevărata Unire a s-a realizat abia după construcţia primului pod de la Mărăcineni, în 1867”, scrie Dorin Ivan, în cartea ”Podul Preşedintelui”.

Siretul

Râul Siret izvorăşte din Munţii Carpaţii Păduroşi aflaţi în Bucovina de Nord (astăzi regiunea Cernăuţi a Ucrainei), la o altitudine de 1.238 m. Izvoarele sale se află în apropiere de localitatea Şipotele pe Siret (raionul Vijniţa).

Siretul parcurge 706 km (dintre care 596 km pe teritoriul României şi 110 km pe teritoriul Ucrainei) şi se varsă în Dunăre, lângă oraşul Galaţi. Dintre afluenţii fluviului, are cel mai mare bazin hidrografic din România.

Ca suprafaţă a bazinului hidrografic, Siretul este cel mai mare curs de apă din România (cu 28.116 km²), el colectând circa 17% din volumul total al resurselor de apă ale României. Se desfăşoară pe teritoriul judeţelor Suceava (8.554 km²), Botoşani (457 km²), Neamţ (5.836 km²), Bacău (6.603 km²) şi Iaşi (850 km²).

În antichitate, râul Siret a fost cunoscut sub numele de Hierasus (adică Sfântul, în limba greacă), denumire sub care apare în "Geographia" lui Ptolemeu (circa 87 d.Hr. - circa 165 d.Hr.).

În lucrarea sa Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în limba latină în perioada 1714-1716, voievodul cărturar Dimitrie Cantemir descrie astfel acest râu: "Şi Siretul este un râu al Moldovei, venind dinspre hotarul ei de sus, dinspre Lehia, curge spre miazăzi şi se varsă în Dunăre prin două guri. E un râu lat şi adânc, însă, fiind înconjurat din toate părţile de păduri şi munţi, iar pe alocuri împiedicat de vaduri, până acum nu s-a putut deschide pretutindeni o cale pentru corăbii".

O idee privind regularizarea cursului Siretului pentru ca acesta să devină navigabil apare în articolul 158 din Regulamentul Organic (1832) când s-a prevăzut că "Siretul şi Prutul (...) trebuie a se curăţi şi a se face mai îndemânatic pentru plutirea sau pentru a se face canaluri de comunicaţie, de pildă unirea Siretului cu Prutul prin râul Bahlui, care ar fi de mare folos şi pentru comercia capitalei".

Malurile Siretului sunt formate din straturi de pietriş, nisip şi loess. Primăvara, odată cu topirea zăpezilor şi vara, după ploi abundente, râul Siret poate provoca inundaţii. Dacă în mod normal, lăţimea Siretului este de 70–100 m, iar adâncimea de 0,20-0,70 m, în perioada topirii zăpezilor sau al precipitaţiilor abundente, lăţimea sa creşte la 200 m, iar adâncimea ajunge la 2–3 m.

Pe cursul său au fost realizate mai multe baraje şi lacuri de acumulare, reducând pericolul de inundaţii (cele mai recente au fost în anul 2005). Principalele oraşe de pe sau din apropierea cursului său sunt: Siret, Paşcani, Roman.

În romanul său "Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă" (1929), scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961), originar din oraşul Paşcani aflat pe malul Siretului, este descris un mijloc primitiv de a traversa râul. Abatele francez Paul de Marenne, trimis ca sol în Ţara Moldovei, urcă în spinarea unui ţăran cu numele de Voicu Bârlădeanu care-l traversează apa Siretului, udându-se până la brâu. Scriitorul descrie astfel acest râu: "Zimţuit şi tulbure, Siretul fugea pe pietrişul vadului, murmurând uşor în singurătate şi-n pustie. Vântul scutura asupră-i foiţi galbene".