Unde şi când s-a format poporul român. Momentul în care au început să scrie cronicarii despre existenţa noii naţii

Unde şi când s-a format poporul român. Momentul în care au început să scrie cronicarii despre existenţa noii naţii

Cronica lui Rudolf din Ems FOTO tiparituriromanesti.wordpress.com

Perioada şi locul în care s-a format poporul român au rămas mult timp o problemă spionoasă şi controversată în istoriografie. Şi asta, fiindcă nu există date certe, procesul de etnogeneză având loc într-o perioadă în care sursele documentare sunt extrem de sărace. Cu toate acestea, pe baza unor izvoare occidentale şi orientale, dar şi pe baza descoperirilor arheologice, s-au avansat o serie de ipoteze.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoria poporului român este vastă şi totodată încărcată de multe mituri şi necunoscute. Deşi, aparent, evoluţia poporului român pe scena istoriei este arhicunoscută, în realitate lucrurile stau un pic altfel.

Chiar formarea poporului român, un proces mult mai complex decât pare la prima vedere, este puţin cunoscut, fără date foarte precise, fiind mai mult intuit decât cunoscut cu exactitate. Nu există niciun izvor istoric care să prezinte cu exactitate locul şi data formării poporului român.

Cu toate acestea, pe baza unor surse documentare indirecte dar şi a izvoarelor istorice s-au putut avansa diverse ipoteze. Pentru mulţi istorici, cert este faptul că românii au apărut în urma unei sinteze ento-culturale complexe, în jurul secolelor VIII-X, pe ambele maluri ale Dunării, cu variaţii zonale. Totodată, românii sunt pomeniţi în diferite cronici ale evului mediu timpuriu, cu diverse ocazii.
 
Un teritoriu al sintezelor etnice şi culturale
 
După anul 275 d HR, împăratul Aurelian a ordonat retragerea armatei şi administraţiei din ceea ce mai rămăsese din provincia Dacia, la sud de Dunăre, nemafiind capabil să apere această regiune în faţa presiunii barbare. Teritoriul abandonat de romani a rămas în calea barbarilor. În zona fostei provincii Dacia, Transilvania, Banatul şi o parte din Oltenia de astăzi, a rămas cel mai probabil o populaţie romanizată. În zona Moldovei şi a nordului Munteniei de astăzi, dar şi în Maramureş, locuiau triburi ale dacilor liberi, carpi, costoboci, dacii mari, neamuri războinice care împreună cu goţii dar şi alte neamuri barbare au jefuit cumplit provinciile Imperiului Roman. Cert este că după retragerea aureliană, fosta provincie Dacia a rămas la cheremul acestor războinici. Valuri de migratori s-au perindat timp de secole peste aceste teritorii, care s-au ruralizat tot mai mult. Păstoritul a devenit una dintre ocupaţiile de bază, la fel ca şi agricultura de subzistenţă.
 
Călăreţii de stepă sau triburile germanice au controlat spaţiul carpato-danubiano-pontic, din secolul al IV-lea până la începutul secolului al XIV-lea. Pe acest teritoriu vast a avut loc de-a lungul secolelor un amplu proces etno-cultural. Practic, o etnogeneză care a antrenat numeroase populaţii şi aspecte culturale. În zona de centru şi est a ţării se distinge de exemplu o sinteză gotică-dacică-sarmatică cunoscută sub numele de cultura Sântana de Mureş Cerneahov. Era vorba în special de un mix cultural şi probabil şi etnic.

În orice caz, există dovezi irefutabile că aceste populaţii diferite au locuit împreună, au folosit aceleaşi cimitire şi au creat o cultură comună. Pe scurt, o sinteză goto-daco-iraniană. ”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp, au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea, numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o «cultura Sântana de Mureş-Cerneahov»”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.
 
Peste populaţiile romanice, cel puţin din punct de vedere cultural, din fosta provincie Dacia, dar şi peste cele din orizonturile cerneahoviene goto-dacice din est, s-au suprapus şi alte neamuri migratoare. Niciunul nu a avut însă influenţa pe care slavii au exercitat-o asupra acestora. Aceste triburi venite din est şi nord au pătruns în număr mare pe teritoriul carpato-danubiano-pontic şi s-au aşezat lângă comunităţile locale. Aşa cum arată dovezile arheologice şi însăşi limba română, slavii au fost rapid adoptaţi de localnici. O influenţă deosebită au avut-o slavii sudici în procesul de etnogeneză românească. Este vorba despre bulgari. Pe scurt, triburile turcice ale bulgarilor au fost asimilate în timp de slavii stabiliţi anterior la sud de Dunăre. Practic, bulgarii turcici reprezentau elita conducătoare, care a dat numele poporului, dar care a preluat de la slavi limba şi cultura.
 
Sub ţarul Simeon I, bulgarii erau slavizaţi în totalitate, iar acesta devenea primul ţar bulgar, fără să mai folosească vechea titulatură turcică de chagan. Totodată, cu trei decenii înainte ca Simeon să domnească, bulgarii au fost creştinaţi de biserica bizantină. Stăpânirea bulgarilor s-a întins şi asupra unei părţi importante a spaţiului carpato-danubiano-pontice, prin această filieră considerându-se că a fost creştinată şi populaţia de pe aceast teritoriu. Sub stăpânirea bulgară, ar fi pătruns în limba română cele mai numeroase cuvinte de origine slavă, evident din graiurile sudice, în principal cuvinte ce ţin de ritualul religios dar şi din viaţa de zi cu zi, semn că slavii locuiau împreună cu populaţiile stră-româneşti. Slavii au participat şi ei în acest proces de etnogeneză, cultural, religios şi lingvistic în mod cert dar probabil şi etnic. De altfel, cronicarul Anonymus aminteşte că în Transilvania, în timpul invaziei maghiare, locuiau populaţii mixte de slavi şi valahi, sau un mix de slavi, valahi şi turcici. 
 
Când s-au format românii?
 
Specialiştii care au documentat o serie de culturi arheologice descoperite pe teritoriul României de astăzi spun că populaţiile stră-româneşti au început să se cristalizeze începând cu secolul VIII d Hr. Un proces care se presupune că s-a definitivat undeva în jurul anului 1000. Singurele dovezi sunt cele arheologice. În principal, este vorba despre cultura Dridu, o cultură care dovedeşte existenţa unor comunităţi rurale închegate în care se vădea apariţia unui nou etnos, cu influenţe sale diverse, în special slave şi romanice. ”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI“, preciza reputatul cercetător Ion Nestor. Cultura Dridu poartă numele după staţiunea eponimă din Ialomiţa, dar care a fost documentată pe tot teritoriul României de astăzi. Practic, în aşezările culturii Dridu se remarcă prezenţa unor populaţii rurale, sedentare, care trăiau în sate, uneori cu locuri întărite pentru refugiu în faţa invadatorilor, dotate cu palisadă şi val de pământ. În aceste aşezări s-au descoperit numeroase unelte agricole, dar şi cereale carbonizate. Totodată, arheologii români au remarcat prezenţa unui aspect cultural chiar mai vechi decât Dridu.
 
Este vorba despre cultura Ipoteşti-Cândeşti, răspândită pe un spaţiu vast, de la Nistru şi până în zona Munţilor Balcani. Se consideră că aşezările culturi Ipoteşti-Cândeşti, cu aspectele sale regionale sau locale, precum Răducăneni, de exemplu, în nordul Moldovei, datează din secolele VII-VIII d Hr. La fel ca şi cultura Dridu, Ipoteşti Cândeşti este o civilizaţie rurală, agricolă, dar şi cu crescători de vite şi păstori. Se observă influenţele slave dar şi romanice în cadrul acestor culturi şi sunt considerate primele manifestări ale unei noi populaţii care se cristaliza în Europa.

Era vorba despre rumâni sau valahi, cum erau cunoscuţi de celelalte popoare. De altfel, aşa cum remarcă şi Keith Hitchins, autor al unei binecunoscute istorii a românilor, poporul român cel mai probabil s-a format pe ambele maluri ale Dunării, atât la sud cât şi la nord, într-o perioadă lungă de timp, cu diferenţe zonale şi în urma unei ample şi complexe sinteze etno-cultural-lingvistice, în care elementele romanice şi slavice sunt cele mai evidente. Aşa cum remarcă unii specialişti, populaţiile de la nord şi sud de Dunăre, de la est şi vest de Carpaţi au circulat în permanenţă, de o parte şi de alta a munţilor sau a marelui fluviu. Populaţii din Transilvania au ajuns în estul României de astăzi dar şi invers.
 
Totodată păstori sud-dunăreni au ajuns la nordul fluviului, în timp ce alte comunităţi agricole poate dizlocate în urma invaziilor s-au refugiat la sud de Dunăre. ”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza istoricul Ioan Aurel Pop, în ”Dacii şi romanii”, lucrare publicată în Revista ”Cultura”. 
 
Cronicile care au amintit de prezenţa românilor
 
Începând cu secolul al XII-lea d Hr, românii încep să apară tot mai des în cronicile occidentale şi orientale. Prima posibilă menţiune a populaţiilor stră-româneşti într-o cronică străină este din secolul al al IX-lea. Mai precis, este vorba despre două menţiuni în două cronici diferite. În primul rând, este vorba despre ”Geografia” lui Moise Chorenati, un cărturar bizantin de origine armeană care menţiona o ţară necunoscută, numită ”Balak”. Specialiştii români cred că este vorba despre ”Ţara Valahilor”.

Totodată, în acelaşi secol, în Oguzname, o veche cronică turcească ce vorbeşte despre o istorie a cumanilor, se menţionează, pe lângă ruşi şi maghiari, de o populaţie numită «ulahii». „Hanul, fiind informat de această aventură, a decis să crească acest copil gândindu-se că îşi pierduse tatăl în serviciul său, şi i-a dat numele de „Kipceak”, care în limba turcă înseamnă „un arbore desfrunzit.” Când băiatul a ajuns la o vârstă potrivită, Oguz-Han i-a dat o armată considerabilă pentru a se lupta cu ruşii, ulahii, maghiarii şi başkirii, care locuiau pe malurile râurilor Tin, Atell şi Jaigik. Atell duce cu gândul la Atelkuzu adică o regiune între Nistru, Siret, Prut, Nipru şi Bugul de sud. În acest condiţii s-a ajuns la concluzia că ulahii sunt valahii, iar cronica face referire la populaţiile stră-româneşti din zona de est a României de astăzi.
 
În orice caz, aceste prime menţiuni coincid cu dezvoltarea orizontului cultural Dridu, considerată o dovadă a cristalizării populaţiilor stră-româneşti. Totodată în secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa deosebit de importantă ”Despre administrarea imperiului”, spunea despre locuitorii de la nordul Dunării că sunt romanii, fiindcă aşa cum spunea împăratul ”au venit de la Roma”. De asemenea, în acelaşi secol, împăratul bizantin Vasile al II-lea îi aminteşte în două rânduri, într-o scrisoare dar şi într-un documente oficial, pe valahi. În secolul al XII-lea avem tot mai multe menţiuni despre valahi, fiind amintiţi ca protagonişti ai unor întâmplări petrecute anterior în secolele IX-XI.

Este interesant faptul că vlahii apar în cronici occidentale. Astfel Rudolf din Ems, în cronica sa versificată, scria în secolul al XIII-lea că ”sălbaticii români” trăiesc alături de unguri, cumani şi moravi, în acelaşi loc, probabil în zona Transilvaniei şi dincolo de munţi în Moldova. „Ungurii trăiesc într-un teritoriu închis. În această ţară închisă trăiesc mai multe popoare care vorbesc felurite limbi. Unele dintre aceste popoare nu sunt creştine. Între aceste popoare sunt kitzilii, înlăuntrul Ungariei, cumanii şi sălbaticii români, ţara cărora se întinde dincolo de munţii de zăpadă.”, scria Rudolf din Ems. Totodată Jens Enikel, tot în secolul al XIII-lea, într-o cronică versificată, numită ”Cronica lumii”, povestea un episod petrecut în secolul al IX-lea, avându-l ca protagonist pe Carol cel Mare, venit să-i creştineze pe avari şi români. ”Viteazul rege plecă în Ţara Ungurilor (n.r. - era vorba despre avari). Şi a început să-i facă creştini pe unguri şi pe români. Şi-şi aşeză acolo armatele sale.”, scria Enikel.
 
De altfel, cu un secol mai devreme, secretarul regelui ungur Bella al II-lea, probabil, scria în cronica sa binecunoscută, ”Faptele Ungurilor”, pomenind despre români şi cucerirea Transilvaniei. Tot în secolul al XII-lea, românii sunt menţionaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor”. Mai precis este vorba despre o ţară a vlahilor şi un duce al lor numit Ramunc. ”Aici era ducele Ramunc, din ţara vlachilor, cu şapte sute de oameni venise el în grabă. Ca păsările zburătoare se vedeau ei sosind”. Pe lângă cronicile occidentale, valahii sunt pomeniţi şi în cele orientale. Sunt pomeninţi într-o cronică persană din secolul al XII lea dar şi în ”Cronica bizantină” a lui Niketas, un autor bizantin care-i aminteşte pe vlahi locuind la stânga Dunării în anul 1164. Valahii apare şi în cronica lui Nestor, scrisă prin anul 1113 de un călugăr din Kiev, fiind pomeniţi ca o prezenţă constantă în regiunea estică. Românii vechi au fost păstori transhumanţi, dar şi agricultori şi crescători de animale secentari. Au fost însă şi războinici, în această ipostază fiind amintiţi în câteva rânduri. Anna Comnena îi vedea adunaţi în armată, fiind vorba cel mai probabil de vlahii sudici, iar Enikel îi numeşte sălbatici. În ”Cântecul Nibelungilor” sunt călăreţi în slujba ducelui Ramunc, iar o piatră acoperită cu rune din Suedia îi aminteşte atacându-l şi ucigându-l pe un negustor viking în drumul său către ţărmurile Mării Negre. 
 
Îşi spunea ”rumâni”
 
În secolele următoare, valahii sunt atestaţi destul de des. De altfel, în cronicile medievale se discută chiar felul în care-şi spun românii, ce obiceiuri are dar şi originea lor romanică. Astfel aflăm că de fapt vlahii le spunea străini, ei înşişi numindu-se „rumâni”. ”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, preciza Anton  Verancsics în secolul al XVI lea. Acelaşi lucru îl spune şi italianul Francesco della Valle în acelaşi secol, spunând că valahii, ”se denumesc romani în limba lor”. 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
citeste totul despre: