Ritualuri şamanice şi vrăjitoreşti ale românilor, care i-au băgat în sperieţi pe călătorii străini: babe cu puteri malefice şi dansuri aducătoare de ploaie
0Societatea românească tradiţională a fost marcată de magie şi vrăjitorie până la începutul secolului XX. Călătorii străini prin România acelor vremuri descriu ritualuri ciudate, practici şamanice şi tradiţii vrăjitoreşti care i-au băgat în sperieţi. Specialiştii confirmă existenţa acestor ritualuri bizare, descriind transe frenetice, dansuri ale ielelor şi tineri trăgând pluguri în pielea goală la miez de noapte.
Dincolo de tradiţiile şi obiceiurile arhicunoscute ale poporului român, asociate în majoritate cu sărbătorile religioase creştin-ortodoxe, se află o lume întunecată dominată de superstiţii, magie, vrăjitorie, demoni şi superstiţii. De altfel, poporul român, conservator în esenţa lui, a păstrat în special în lumea satului obiceiuri păgâne, practici bizare vechi de mii de ani şi tot felul de credinţe în fiinţe supranaturale.
Pentru mulţi cercetători, substratul spiritual al poporului român a rămas în esenţă dominat de păgânism. Şi astăzi, existând o nevoie de magie, vizite la preoţi-vrăjitori şi ghicitori, la toate nivelurile societăţii.
Românii credeau mai mult în vrăjitori decât în medici
Aceste practici, spun specialiştii în etnografie, au fost păstrate până aproape de jumătatea secolului al XX-lea şi se menţin şi astăzi. Călătorii străini, care au vizitat Ţările Române de-a lungul timpului, precum călugărul Bandinus, în secolul al XVIII-lea, spuneau că românii credeau în vrăjitori, şamani sau „doftoroaie” mai mult decât în medici sau în oameni învăţaţi.
Acest Bandinus era un călugăr minorit, episcop de Marcianopolis în Moesia Inferioară (Bulgaria de astăzi), dar şi de Durostor şi Tomis. Totodată, ilustra faţă bisericească a fost numită şi administrator al Bisericii Catolice din Moldova. Cu această ocazie, a cunoscut poporul român locuind în Moldova timp de şase ani între 1644 şi 1650. Călugărul catolic s-a arătat revoltat de „lipsa de credinţă” a moldovenilor şi aplecarea lor către vrăjitorie.
„Vrăjitorii şi vrăjitoarele din Moldova sunt ţinuţi în aceeaşi stimă ca în Italia – doctorii şi oamenii de ştiinţă. Îi este permis oricui să exerseze şi să predea arta incantaţiilor magice şi a vrăjilor; mai mult chiar, această profesie este considerată onorabilă”, scria în raportul vizitei generale călugărul Bandinus. Totodată, călugărul preciza că dacă aveau o problemă serioasă, românii preferau să apeleze mai degrabă la vrăjitor decât la magistraţi sau la medici.
„Când cineva pierde un obiect sau se îmbolnăveşte, se adresează acestor vrăjitori. Când unul se loveşte de opoziţia unui prieten sau a unei cunoştinţe, de obicei binevoitoare, acesta se străduieşte să-i micşoreze opoziţia cu ajutorul vrăjilor. La fel se crede că vrăjile constituie cel mai bun mijloc de a se răzbuna pe un duşman”, preciza Bandinus. Acesta arată că ei credeau în blesteme şi în farmece care putea rezolva orice problemă.
Şamani moldoveni posedaţi de duhuri
Ritualurile vrăjitoreşti din Moldova, făcute fără frică în văzul tuturor, l-au băgat în sperieţi pe călugărul catolic. Unul dintre acestea în mod special. Italianul spune că la moldoveni existau adevăraţi şamani, oameni care intrau în transă, cădeau jos, vorbeau cu spiritele şi erau posedaţi de duhuri. Mai precis, Bandinus descrie un astfel de ritual. Un vrăjitor se schimba la faţă, tremura spasmodic, era aruncat de duhuri la pământ şi rămânea ca mort, chiar şi câte patru ore. După care-şi revenea.
„Revenindu-şi în fire, aceştia oferă un spectacol oribil, căci îşi revin foarte încet, tremurând din toate membrele. Apoi, ca şi cum ar fi posedaţi de furii infernale, ei se răsucesc în aşa fel încât ai crede că un singur oscior nu le-a mai rămas la loc. În sfârşit, ca şi cum s-ar trezi, ei îşi povestesc visele ca nişte oracole”, povestea călugărul catolic. Specialiştii, precum Mircea Eliade sau V. Dioszegy, sunt de părere că ceangăii, unguri stabiliţi în zona Bacăului şi a Romanului, i-au învăţat şi pe moldoveni această artă a ghicitului. Mai mult decât atât, aceşti specialişti cred că, de fapt, vrăjitorii ceangăi erau cei care cădeau în transă şi ghiceau viitorul.
Femei goale văzute alergând pe câmpuri, fugărite de bărbaţi
Un alt ritual bizar este „maratonul” fetelor tinere şi al bărbaţilor în pielea goală pe câmpurile din afara localităţilor. Mai precis, este vorba de modul în care se protejau de ciumă, în special locuitorii din Moldova. Acest ritual este descris tot de Bandinus.
„În timpul nopţii, zece fete tinere alergară goale în jurul satului, sărind, gesticulând, cântând şi aruncând ramuri aprinse. Zece bărbaţi tineri veniră în intâmpinarea lor, goi şi ei, înarmaţi cu lănci. Cele două grupuri se salutară în tăcere şi tinerii încrucişară lăncile cu ramuri aprinse”, preciza Bandinus. În acest fel, ciuma era alungată, fiindcă, spuneau românii acelor vremuri, ciuma s-ar fi ruşinat de oameni goi. Diferite forme ale ritualului sunt atestate de specialişti în mai multe zone ale ţării.
„Aurel Candrea citează un singur exemplu din judeţul Dolj de circumambulaţiune în jurul satului, dar fără nuditatea rituală: când bântuie ciuma, se caută doi boi negri născuţi într-o sâmbătă şi din aceeaşi vacă: sunt înjugaţi la o căruţă şi se face cu ei înconjurul satului. O incantaţie contra ciumei culeasă în judeţul Bihor vorbeşte despre un om negru şi o fată tânără neagră cu părul despletit, care, cu doi boi negri şi cu un plug negru, urmaţi de tot satul, au tras o brazdă neagră, descântând ca ciuma să nu intre în sat”, preciza şi Mircea Eliade în lucrarea „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Ciuma alungată şi cu păpuşi vrăjitoreşti
Ciuma era un flagel al Europei medievale. Totodată, a lovit Ţările Române până în secolul al XVIII-lea. Pentru a-i face faţă, ţăranii români nu apelau nici la doctori, dar nici măcar la preoţii creştini. Erau preferate, după cum spun specialiştii, ritualurile păgâne şi vrăjitoriile. Erau construite un fel de „păpuşi vodoo”, care să apere satele de ciumă. Un astfel de obicei este atestat în 1646 la Lucăşeşti, în timpul marii epidemii de ciumă din Transilvania şi care ameninţa şi Moldova, dar şi Ţara Românească.
„De-a lungul frontierei cu Transilvania se înălţa la toate răspântiile un fel de păpuşă, făcută dintr-un trunchi de stejar, căreia meşterii îi dăduseră forma unei figuri umane cu mâini şi cu picioare; în mâna dreaptă el ţinea un arc strunit şi două săgeţi, în mâna stângă o lance gata să lovească”, preciza Eliade. Călugărul Bandinus, în timpul şederii sale în Moldova, preciza că: „Naţiunea română ignorantă şi crescută în superstiţie credea că putea să sperie ciuma şi să o împiedice să pătrundă în Moldova”.
Femei alese se ocupau de confecţionarea unei cămăşi a ciumei FOTO jurnalul.ro
Astfel de obiceiuri sunt atestate de Aurel Candrea şi la Făgăraş, acolo unde şapte femei cu numele de Maria trebuia să ţeasă o cămaşă, numită „cămaşa ciumei”, pe care o puneau pe o păpuşă de paie de aproape un metru. Păpuşa era atârnată la intrarea în sat, ca să-l protejeze. Ritualul este amintit şi în judeţul Sibiu. În această zonă, cămaşa dispărea în mod misterios, localnicii spunând că a luat-o ciuma, după cum consemna Candrea.
Paparuda – duhul misterios care aducea ploaia
Aşa cum ameridienii din America de Nord avea celebrul dans al ploii, ca, de altfel, multe popoare americane, asiatice şi europene, şi românii chiar şi până astăzi au ritualuri de invocare a ploii. Cele mai misterioase sunt însă „Dansul paparudei” şi „Caloianul”. Dansul paparudei este un ritual extrem de vechi, din neolitic, după cum arată reputatul specialist Mircea Vulcănescu, transmis din generaţie în generaţie. Dacă după mijlocul secolului al XX-lea, mai cunoscute sunt slujbele făcute de preoţi şi plimbarea moaştelor pentru aducerea ploii, până în jurul anului 1900, la români a dominat acest ritual păgân cunoscut drept „Dansul paparudei”.
Era executat de tineri în pielea goală, acoperiţi doar de câteva bucăţi de salcie. „Datele fixe sunt a treia joi după Paşti, de Sângeorge, de Rusalii, la solstiţiul de vară. La această dată, o persoană tânără sau o ceată de fete, compusă din 3-5 persoane între 12 şi 14 ani, cu trupul gol acoperit doar cu salcă se mascau în grup sau una dintre fete. Mascarea se făcea pe anumite părţi ale corpului: partea ventrală şi sânii; de la brâu în jos purtau o fustă de verdeaţă, cu picioarele desculţe şi părul despletit pe spate, iar pe cap cu o cununiţă şi mască de frunze şi flori de câmp”, preciza în „Mitologia românească”, Mircea Vulcănescu.
Copii invocand paparuda FOTO poeziipopulare.blogspot.com
Acelaşi specialist spune că acest grup încărcat cu puteri magice prin dansuri şi bătăi din palme colinda tot satul, pentru ploaie şi belşug. Sătenii nu refuzau, altfel atrăgeau ghinionul. Pentru aducerea ploii, îi stropeau cu găleţi de apă pe colindătorii care dansau ritualic. Mircea Vulcănescu spune că era invocată o făptură mitică, numită „Paparudă”, a cărei origine se pierde în negurile timpului. „Paparudă rudă/ ogoarele udă/ ploile să curgă/ fără de măsură/ cu găleata, leata/ peste toată gloata/ de joi până joi/ să dea nouă ploi/ ploi de-alea mari/ pentru mari plugari/ unde-or da cu plugul/ să taie ca untul/ unde-or da cu sapa/ să ţâşnească apa/ să crească spicul/ nalt cât plopul/ bobul de grâu/ cât un fus de lână/ şi s-aveţi parte/ numai de bucate”, se arată într-una dintre incantaţii. Din mărturiile strânse de etnografi, invariabil ploua, după ritualul „paparudelor”.
Ielele, femei irezistibile sau babe malefice
Printre cele mai apreciate şi frecvente descântece vrăjitoreşti la români sunt cele de invocare sau exorcizare ale ielelor ( n.r. – duhuri ale pădurilor, bălţilor, câmpiilor), spirite arhaice ale căror origine provine probabil din paleoliticul superior, adică de acum 15.000 de ani. La români, erau întâlnite atât ielele bune, care căpătau formă de femei frumoase, răpitoare, dar şi ielele rele, adică babe diforme, care vrăjeau oamenii, îi făceau să rătăcească până la moarte, îi înecau, otrăveau fântânile sau omorau vitele. Acestea de obicei cereau sacrificii. Culmea, universul credinţelor româneşti a fost dominat de iele până după anul 1900.
„Ceata ielelor frumoase este impară de 7 sau de 9, ceata ielelor urâte de 3. Cele frumoase poartă în mâini flori parfumate, un brâu de zale şi flori la picioare. Ele zboară înainte de miezul nopţii şi trec cântând pe deasupra caselor unde au să trimită vreo pedeapsă unui om rău. Pe unde trec ielele bătrâne, iarba se usucă, pământul se otrăveşte, fântânile din care beau se infestează”, arată Mircea Vulcănescu. Pentru a se proteja, sătenii apelau tot la vrăjitoare, care făceau incantanţii pentru protejarea caselor. „Fire-aţi voi să fiţi de fete bătrâne urâte şi spâne de zâne spurcate, de babe-n ţărcate de destrăbălate”, se arată într-o mică parte dintr-un descântec vrăjitoresc de mustrare a ielelor bătrâne, care printre altele luaseră „bărbăţia” unui sătean. Sau sătenii se mai apărau cu cranii de cal legate de casă.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Forţa Întunericului loveşte din nou: se reiau sacrificiile rituale de copii în Africa
Se încarcă comentariile...
