Cine erau cu adevărat haiducii, bandiţii transformaţi de comunişti în eroi naţionali. Provin din mercenari şi văcari

Cine erau cu adevărat haiducii, bandiţii transformaţi de comunişti în eroi naţionali. Provin din mercenari şi văcari

Haiducii au fost consideraţi eroi ai claselor obijduite împotriva celor care-i exploatau FOTO Adevărul

Haiducii au fost acei bandiţi la drumul mare romanţaţi în secolul al XIX-lea şi transformaţi mai apoi, în perioada comunistă, în eroi naţionali. La origine, atât din punct de vedere etimologic dar şi ca funcţionalitate în societate şi armată, haiducii erau mercenari şi văcari.

Ştiri pe aceeaşi temă

Haiducii sunt o parte importantă a istoriei şi conştiinţei româneşti. În conştiinţa şi memoria colectivă aceştia erau bandiţi romantici, care luau de la bogat şi dădeau la sărac, pedepseau nedreptatea şi pe tirani, având uneori şi puteri magice. Haiducii şi-au început "cariera istorică" în baladele populare, ca mai apoi să fie şlefuiţi şi cizelaţi, primind chiar şi o aură romantico-eroică în secolul al XIX-lea. 

Pentru istoricii şi mai ales scriitori romantici din perioada căutărilor naţionale ale românilor, haiducii precum Toma Alimoş sau Iacu Jianul erau simbolurile aspiraţiei către libertate, neatârnate şi dreptate a românilor, aflaţi în aceea perioadă încă sub jug otoman. Mai târziu naţionalismul românesc a preluat modelul romanţat al haiduclui, ca răzbunător al nedreptăţii şi cavaler al românismului, ajungând la un apogeu în perioada comunistă la un personaj cu auro de erou-naţional, cel care lupta pentru cei mulţi contra exploatatorilor, potrivindu-se perfect propagandei comuniste. De-a lungul acestui drum sinuos de-a lungul istoriei românilor, haiducul s-a dezbrăcat de înţelesurile sale iniţale şi de fapt a devenit cu totul altceva decât a fost în realitate, adică bandit, mercenar, rătăcitor.

Ce înseamnă de fapt haiduc ?

Din punct de vedere lingvistic există mai multe explicaţii privind originea şi înţelesul acestui cuvânt.  O variantă ar fi originea turcă, provenind din cuvântul ”hajdud” prin care otomanii îi numeau pe mercenarii europeni, creştini, folosiţi în secolele XVI-XVII lea. Pe de altă parte există şi varianta prin care haiduc ar veni de la cuvântul unguresc ”hajto”, adică văcar. Termenul de haiduc cu diferite semnificaţii este întâlnit în toată zona Balcanilor dar şi la italieni sau francezi. În orice caz haiducii, în mare parte din cazuri era membrii unor corpuri de oaste neregulată formată mai ales din mercenari şi folosiţi pentru misiuni de hărţuire a adversarului, ambuscade, pe scurt guerillele secolelor XVI-XVIII. 

De obicei erau recrutaţi rătăcitori, soldaţi ai norocului, indivizi care nu-şi găsea rostul sau pur şi simplu aventurieri care căutau să se căpătuiască în timpul războaielor. În perioadele de pace, demobilizaţi, aceştia ar fi păstrat relaţiile şi s-ar fi transformat în bande de tâlhari. Mai târziu în secolul al XVIII lea, mai ales în zona Balcanilor haiducii sunt şi cei certaţi cu legea sau care aleg calea codrului în urma unei nedreptăţi suferite. Au fost şi cei care şi-au desfăşurat activitatea justificându-şi acţiunile printr-un justitionarism balcanic îndreptat împotriva fanariotilor, otomanilor etc. 

Haiducii, mercenarii balcanici în slujba lui Mihai Viteazul

De altfel prima atestare a unui haiduc este în calitate de mercenar. De luptător sud-dunărean care-şi vindea sabia cui dădea mai mult sau care se alătura luptei anti-otomane. Cea mai veche atestare a unui haiduc în ţările române este cea a lui Baba Novac, în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Baba Novac s-a născut în 1530 în satul Poreci din Serbia şi conducea un grup de mercenari balcanici. Împreună cu grupul său de haiduci acesta se alăturase luptei anti-otomane. Întâi în Serbia şi mai apoi în slujba lui Mihai Viteazul. De altfel tacticile lui Baba Novac era specifice trupelor neregulate, de guerilă, hărţuind adversarul şi lăsându-l fără alimente şi alte bunuri necesare războiului.  Baba Novac a intrat în oastea lui Mihai Viteazul împreună cu haiducii săi în timp ce voievodul muntean atacase garnizoana de la Ada Kaleh. 

Haiducul sârb a devenit unul dintre oamenii de încredere ai voievodului român. De altfel neamul său va ajunge faimos, chiar sub această titulatură de haiduci. Cel mai celebru a fost fiul său Gruia Novac, un luptător renumit. După moartea tatălui săi dar şi a voievodului Mihai Viteazul, rămas fără slujbă, Gruia Novac continuă să lupte alături de banda sa, atacând la drumul mare pe oamenii turcilor, convoaiele cu biruri şi alte daruri rânduite. Totodată mercenarii lui Gruia atacau şi garnizoanele turceşti plus ciambulurile tătărăşti venite la pradă în Muntenia.  Se spune că operau în pădurile Bucovăţului în jurul Craiovei dar şi în Mehedinţi sau Gorj. Este exemplul perfect al adevăratei origini a haiduciei. Pe scrut, haiducii erau mercenari deobicei balcanici, care de multe ori luptau contra turcilor. Era conduşi de un căpitan care decidea orientarea grupului şi care negocia cu cei care doreau să le cumpere serviciile. Tot căpitanul le făcea şi împărţeala banilor. În vreme de pace, uneori aceste trupe de haiduci se ocupau cu jaful pentru a se întreţine. 

Erau aventurieri care trăiau în focul războiului şi care greu se adaptau unor activităţi paşnice, după cum arată şi mărturiile istorice. Mai ales cei din neamul Novăceştilor au devenit eroi populari, fiind personajele principale în diferite cântece şi balade populare. Şi într-adevăr erau descrişi exact cu rolul lor original, acela de luptători anti-otomani, antamaţi de domnitori în seriviciul lor şi care apoi plecau pe cont propriu. Mulţi căpitani de haiduci aveau pregătire şi experienţă militară, Baba Novac dar mai ales Pintea Viteazul din Maramureş sunt exemple grăitoare. Ultimul dintre aceştia a servit în armata habsburgică. 

Haiducii văcari înarmaţi 

O altă origine a acestor haiduci, în Transilvania şi Banat mai ales o reprezentau văcarii care mânau turmele grofilor. Erau bine înarmaţi şi capabili să apere turma de bandiţi sau animale sălbatice. În acest caz termenul de haiduc înseamnă ”hăitaş de vite”. Aceştia erau trimişi să aducă cirezile de vite din Europa de Est către târgurile din Europa Centrală. Erau oameni duri, aventurieri care preferau să mâne vitele sute de kilometri, cu o viaţă liberă, fără să fie legaţi de viaţa casnică şi de cultivatul pământului. Totodată erau oameni fără stăpân care se puneau în slujba celui care plătea mai mult. „Aceşti oameni erau haiducii, hăitaşii de animale. 

Erau înarmaţi, nu aveau prea multă şcoală, iar când deveneau şomeri puteau fi angajaţi ca mercenari“, preciza Lukács József, un istoric clujean pentru Historia. De aceşti oameni liberi şi duri, bine înarmaţi s-au folosit şi nobilii sau principii din Transilvania în luptele lor pentru putere. Practic, au fost angajaţi drept mercenari şi puşi să lupte în numele pretendenţilor. De exemplu, Ştefan Bocskai i-a angajat pentru a-l detrona pe regele Ungariei. O parte a acestor haiduci când nu aveau înţelegeri pentru mânatul vitelor şi nici nu erau plătiţi ca mercenari, se apucau de prădat, de multe ori incapabili să trăiască o viaţă aşezată, monotonă. Evident după secolul al XVII lea, haiduci au fost numiţi şi bandiţii la drumul mare, tâlhari obişnuiţi care atacau cu cruzime doar pentru pradă. 

Haiducii romantici

În concluzie haiducii la origine au fost mercenari, văcari sau şi una şi alta în zona Transilvaniei. Alţii au fost doar hoţi la drumul mare. Cert este că erau oameni nesupuşi, aventurieri fără să fie dispuşi să trăiască o viaţă casnică, al coarnele plugului. O parte a acestor haiduci au devenit personaje romantice în folclorul popular. Unul dintre aceştia a fost  Grigore Pintea, un maramureşean care a trăit în secolul al XVII lea şi a fost supranumit ”Pintea Viteazul”. Faima ca şi faptele sale de arme l-au transformat într-un adevărat sfânt al Maramureşului, un eliberator şi un protector al celor năpăstuiţi. Numele său apare în numeroase balade. Ceea ce îl individualizează pe acest haiduc este fatptul că la un moment participă la revolta de eliberare a Ardealului de sub stăpânire habsburgică.  Pintea a văzut lumina zilei la Măgoaja în familia lui Cupşa Pintea, un mic nobil local de origine românească. Grigore Pintea a fost un tânăr educat care ştia mai multe limbi străine şi destulă carte. Mai mult decât atât era priceput în tactică militară. 
 

Pleacă pe drumul haiduciei după ocuparea Maramureşului de armata austriacă în anul 1685. Conform specialiştilor noua stăpânire a venit şi cu o taxare suplimentară a ţăranilor, cu muncă în folosul nobilii şi chiar cu aservirea ţăranilor liberi. În acest context, mulţi locuitori ai Maramureşului au ales calea codrului. Printre aceştia a fost şi Grigore Pintea. Motivaţia exactă în cazul micului nobil, nu este cunoscută foarte bine. Cert este că a început să prade în special nobilimea din zonă.  În lucrarea “Documente inedite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramureşene” scrisă de  Coloman Oszoczki se precizează faptul că Pintea făcea ravagii alături de banda sa. 
 
În scrisoarea din 1695 Nicolae Bethlen îl anunţa pe judele din Baia Mare că Pintea împreună cu 35 de oameni atacă negustorii din Munţii Maramureşului. Puterea şi priceperea lui Pintea era atât de mare încât a reuşit să cucerească castelul Rona în 1698, ucigând peste 200 de oameni. În cele din urmă Pintea se alătură principelui  Francisc Raksoczi al II-lea în revolta contra hasburgilor pentru eliberarea Transilvaniei. Avea gradul de căpitan. Este omorât însă la asediul oraşului Baia Mare.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările