Culorile şi simbolistica. Ce semnifică cele mai importante nuanţe din viaţa noastră

Culorile şi simbolistica. Ce semnifică cele mai importante nuanţe din viaţa noastră

Culorile curcubeului au corespondent zilele săptămânii, cele şapte planete sau cele şapte note muzicale

Culorile au fost, încă din timpuri străvechi, asociate cu diverse realităţi ale universului uman. Zeităţile, punctele cardinale sau momentele zilei sunt doar câteva dintre elementele care aveau câte o culoare asociată.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cele şapte culori ale curcubeului, de exemplu, au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte ceruri, cele şapte planete, cele şapte zile ale săptămânii etc. Semnificaţia simbolică a culorilor conţine elemente universal-umane, dar şi trăsături care le diferenţiază, conotaţii de ordin cultural-religios. Simbolistica culorii poate fi studiată cel mai uşor folosind un dicţionar de simboluri. Doi dintre autorii care s-au oprit asupra simbolismului în general, şi asupra culorilor în particular sunt Jean Chevalier şi Hans Biedermann. Cei doi au identificat mai multe corespondenţe ale culorilor principale în realităţile universului uman.
 

Roşul

 
Sub forma oxidului de fier, această culoare a însoţit în drumul său omenirea încă din epocile preistorice şi a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a epocii fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul celor îngropaţi acest colorant pentru a le reda „culoarea caldă” a sângelui şi a vieţii. În general , roşul este considerat agresiv, vital şi dătător de putere, înrudit cu focul şi simbolizează atât iubirea cât şi lupta pe viaţă şi pe moarte. În Egiptul antic, numai în „coroana roşie” a deltei Nilului avea o semnificaţie pozitivă, însă în rest roşul era asociat cu şarpele-duşman, cu zeul-duşman. În papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneală roşie. În arta precolumbiană roşul era rareori utilizat, de pildă pentru a reprezenta sângele, soarele şi focul, iar sub formă întreruptă, pentru a reprezenta pielea. 
 
În arta tradiţională creştină, roşul era culoarea sângelui jertfei lui Hristos şi al martirilor, a iubirii arzătoare şi a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. „Roşul cardinal” ar trebui să semnifice că purtătorii acestei culori erau pregătiţi pentru moartea prin jertfă pentru biserică. Însă şi femeile desfrânate erau înveşmântate în roşu, iar idolii popoarelor păgâne erau deseori vopsiţi şi fardaţi în roşu. În alchimie roşul alcătuieşte împreună cu albul, un sistem dual şi simbolizează principiul material sulf, adică ceea ce arde. 
 

Albastrul

 
Este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roşu, el dă impresia de rece şi îi predispune pe cei mai mulţi oameni la meditaţie. Specialiştii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mode de viaţă liniştit, uşor şi cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.  În arta tradiţională fiinţele cu chipul albastru erau demonii şi strigoii sau zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul.
 
Florile, ochii, panglicile şi dungile de culoare albastră sunt considerate urâte şi aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa ”floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China elementul lemn era asociat Orientului şi culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua şi apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există. În simbolistica populară central-europeană albastrul este considerat culoarea loialităţii, dar şi a lucrurilor misterioase (basmul Lumina albastră), a mistificării şi a incertitudinii. În simbolistica politică albastrul era asociat liberalilor
 

Verdele

 
În simbolistica populară verdele înseamnă speranţă, iar visele în care verdele joacă un rol sunt interpretate pozitiv în China, şi nu numai:” Acolo unde verdele răsare, acolo este pur şi simplu natură, acolo este dezvoltarea naturală...trăirea primăverii”. Ca simbol cromatic politic verdele desemnează curentele alternative în doctrina cărora viaţa trăită natural şi renunţarea la supratehnicizare joacă un rol central. În islam verdele este culoarea profeţilor.
 
În simbolistica chineză a culorilor verdele şi albul formează o pereche antagonică, în sensul unui sistem dual care corespunde antitezei polare roşu şi alb din simbolistica alchimică apuseană. Dragonul verde din alchimia chineză simbolizează principiul primordial Yin, mercurul şi apa, în timp ce tigrul alb simbolizează principiul Yang, plumbul şi focul. În alchimia europeană, dragonul verde sau leul simbolizează un solvent acid, de pildă apa regală (Aqua regia), iar semnul său este un triunghi „feminin” îndreptat cu vârful în jos legat de un R. 
 

Galbenul

 
În simbolistica antică chineză este culoarea pământului şi de aceea era simbolul „Centrului”. Deseori culoarea aurului era numită „galben” iar zeii erau înfăţişaţi având pielea de culoare galbenă. Goethe, în teoria sa despre culori, numea galbenul „o culoare veselă, vie şi cu efect liniştitor. Galbenul strident este asociat, în simbolistica populară a culorilor, cu invidia şi gelozia. Deseori galbenul este interpretat ca fiind culoarea Soarelui.
 
Galbenul auriu cu o uşoară nuanţă roşcată este cel mai adesea atributul dragostei de cunoaştere; galbenul pal este caracteristic agresivităţii pline de viclenie, astfel fiind înfăţişate veşmintele lui Iuda. În plus, în evul mediu evreii purtau veşminte galbene. În concepţia cosmogonică a triburilor maya, galbenul era asociat sudului. În simbolistica alchimică a culorilor, galbenul (citrinitas) indică o treaptă a transformării materiei în „piatra filosofală” care trece de la culoarea în negru la culoarea în roşu.
 

Albul

 
Poate fi înţeles, fie ca „nici o culoare”, fie ca uniunea deplină a tuturor culorilor spectrului luminii. Veşmintele albe sau necolorate în general sunt, în numeroase culturi, veşmintele preoţilor. Ele simbolizând puritatea şi adevărul. Creştinii nou-botezaţi purtau veşminte albe şi tot aşa sunt reprezentate sufletele celor dezvinovăţiţi după Judecata de Apoi.
 
Animalele sacrificate de coloare albă erau destinate locuitorilor cerului, aşa cum cele negre erau destinate lumii subpământene. Sfântul Duh este reprezentat ca un porumbel alb. Culoarea albă însă, din punct de vedere simbolistic, are şi conotaţii negative, în primul rând din cauza ”îngălbenirii prin moarte”. Fantomele sunt considerate în multe culturi nişte siluete albe, ca nişte umbre. (Bibliografie: Hans Biederman, Dicţionar de simboluri, 1998; Jean Chevalier, Dicţionar de simboluri, 1969)
 

Citiţi şi:

 
 

Pretenţiile Deliei pentru concertul de la AlbaFest: tunuri de căldură pe scenă, cort încălzit sau răcit, cameră cu canapea. 

 

Minunăţiile din Scăriţa-Belioara, rezervaţia din Apuseni cu vârfuri spectaculoase şi cu peşteri fără fund

 

„Şura culturală“ în care sunt interzise internetul şi televizorul. Clădirea convertită din gospodărie comunală în pensiune de clasă

 

Anii negri ai comunităţii evreieşti din Alba: raţie de 150 de grame de pâine pe zi, deposedaţi de firme şi proprietăţi

 

Comuna unde morţii sunt îngropaţi în grădină, iar casele sunt construite integral din piatră

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: